Despre dragoste - Epistola catre Corinteni I

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

L'étranger

Je t’ai regardé pour la première fois. Tu semblais bien connu. J’ai eu l’impression de t’avoir regardé milles fois avant. Ton sourire était douce tout comme le soleil de cette jour de printemps. Ton regard était plein de sagesse. Tes mains étaient chaudes, chaudes comme mes mains n’ont jamais eu. Ta présence m’offrait de la confiance, en toi et en moi-même.

Les jours ont passés, tout comme les mois et les années.

Je te regarde maintenant. Tu es resté ici, mais ton visage est étrange. Ton sourire est absent. Tes lèvres essaye de le fait soulevé, mais sans avoir aucun succès. Ton regard est vide, sans expression. J’ai froid quand tu me regardes. Tu me touches et j’ai l’impression d’avoir touché un tas de glace. Je tremble.

Je suis confuse. Où es-tu ? Où est l’homme que j’avais connu ? Toi, tu n’es pas lui. Tu n’es qu’un étranger. S’il te plaît, renvoies-moi le toi que je connais.

Povestea unui buburuze

A fost odată ca niciodată o mică buburuză care locuia la primul etaj al unei delicate flori albastre, la umbra răcoroasă a unei frunze. Viața ei era monotona şi îi părea plăcuta deoarece nu știa cum ar putea fi altfel. Niciodată nu se îndepărtase prea mult de tulpina cunoscută dintotdeauna şi nici nu avea vreo curiozitate de a afla ce se găsește la umbra altor flori. Știa că e la fel peste tot şi nu voia sa părăsească nicidecum siguranța micului cămin.
Însa toate poveștile au un moment numit ‘pana când’ astfel ca buburuza noastră a trăit fericita pe sub petalele albastre pana într-o zi, când, pe neașteptate, un musafir, nepoftit, firește, ateriză pe frunza care era doar a ei.
- Shht, nu spune nimic. Așteaptă să plece şi nu te mișca.
- Ce? Cine sa plece? Întrebă ea nedumerita şi scoase capuşorul ca să privească… Doi ochi imenși se apropiau cu o viteza atât de mare încât încremeni. Simți o durere puternică în aripioara dreaptă şi apoi nu mai știu nimic.
O trezi soarele. Lângă ea era gândăcelul nepoftit.
- Ești bine ?
- Eu… sunt bine. Tu cine ești?
- Ca să fiu modest, aş spune că sunt cel care te-a salvat de la o moarte iminenta.
- Aaha… si ca să fii mai puțin modest, ești cel care ai adus moartea după tine, nu ?
- Ei, se pare că deja te simţi mai bine. Îmi cer scuze pentru mai devreme. Dihania aceea de pasăre mă urmarea de mult şi noroc de frunza aceasta norocoasă. Cum e aripioara ?
Buburuza încercă să se întindă dar o înţepătura undeva în partea dreaptă o împiedică şi o făcu sa geamă uşor.
- Ups, înseamnă că nu e tocmai bine. Asta înseamnă că în zilele următoare va trebui să am grijă de tine pentru că singură nu vei fi în stare.
Zis şi făcut. Zilnic, gândăcelul îi aducea mâncare proaspătă buburuzei şi o îngrijea cum nu se putea mai bine. Petreceau după-amiezi întregi povestind şi râzând. Buburuzei îi era neobişnuit de bine şi nu prea ştia ce se întâmplă; doar că îşi dorea să nu se mai termine. Gândăcelul îi povestea ce e dincolo de floricica albastră sub care se adăposteau iar încântarea produsă de multitudinea de culori şi sunete ce însoţeau viaţa era amestecată cu un strop de frică. Aceasta frică, atât de subtilă şi bine ascunsă conştiinţei micii buburuze se datora în parte faptului că gândăcelul acum atât de îndrăgit ar putea părăsi petalele florii albastre. Mai mult decât atât, ea îşi jurase că niciodată nu îşi va părăsi cuibul.
Timpul trecea. Aripioara se vindecase de mult… Stropul începuse să crească şi să-i inunde gândurile. Momentul de care îi era teamă se apropia cu repeziciune şi ea ştia…
Într-o zi, după un prânz copios cu petale de margarete, el îi spuse:
- Uite, deja am petrecut foarte mult timp aici şi mi-a făcut o adevărată plăcere să stau cu tine şi aş mai sta, însă sufletul meu tânjeşte după libertate. Vreau să zbor nebuneşte din floare în floare, fără să-mi pese de nimic. Vreau să mă bucur de cele mai dulci arome ale vieţii. Aici sunt fericit, dar e o fericire umbrită. Aşa că voi pleca… Să ai grijă de tine şi să nu mă uiţi pentru ca nici eu nu o voi face.
- Aşteaptă! Vreau să merg cu tine. Nu mi-a mai fost niciodată atât de bine precum îmi este acum şi cred că totul se datorează prezenţei tale. Mi-e frică să rămân singură. Cu cine voi mai face toate lucrurile pe care le făceam împreuna?
- Nu îţi face griji. Va fi bine totul! Nu te pot lua cu mine pentru ca nu eşti obişnuită sa zbori atât de mult. Te vei pierde de mine şi atunci va fi chiar mai rău.
- Nu mă voi pierde pentru că te voi urma oricât si oriunde.
- Eşti sigură?
- Da, cu toată fiinţa mea. Vreau doar să fiu alături de tine.
- Dar vei renunţa la ceva la care ţii atât de mult…
- Voi câştiga mai mult chiar. Când plecăm?
- Chiar acum. Vino după mine!
Și porniră la drum. Gândăcelul făcea tumbe prin aer iar bucuria i se citea în aripioare. Buburuza îl urma zâmbind însă zâmbetul îi pierea puţin câte puţin pe măsură ce mergeau mai departe. Obosise şi aripioara dreaptă îi amorţea tot mai mult.
- Hai sa mai luăm o pauză să ne odihnim, îl rugă ea.
- Deja? Abia am plecat. Simţi adierea asta care ne gâdilă? E prea bine. Nu fi leneşă!
Zborul continua… Ea abia mai rezista. El era in culmea fericirii. La un moment dat, buburuza se opri să-şi tragă sufletul pe o frunză. Simţea că nu mai poate. Însă nu zăbovi prea mult şi se ridică iar în aer muncind să-l ajungă din urma.
Făcură un popas pentru a lua masa, iar ea aştepta să fie ca înainte. Dar gândăcelul mâncă în grabă şi abia o băgă în seamă pe micuţă.
- Haide, să nu pierdem timpul. Sunt atâtea de făcut. Nu putem petrece timpul stând degeaba şi pălăvrăgind.
Și continuară… Iar si iar.
Buburuza era obosită, plină de tristeţe şi simţea că nu mai poate continua aşa că se lăsă uşor pe o petală. Îl aştepta. Spera să vină s-o îngrijească la fel ca la început, însă el nu se mai vedea la orizont.
Vărsă o lacrimă sărată şi încetişor se sfârşi.

Niciodată nu e prea târziu.

Aseară vorbeam cu un prieten bun şi încerca sa-mi explice ca uneori, dacă ceva nu se întâmplă la un anumit moment dat (atunci când „trebuie”), apoi, chiar dacă se întâmplă, nu mai are rost. Avea dreptate într-un fel… Însă…

Lucrurile cu adevărat importante au nevoie de timp: ca să apară, să se dezvolte, să se sedimenteze, să se stabilizeze. Importanţa unei activităţi este, după mine, direct proporţională cu timpul acordat şi efortul depus pentru realizarea ei. Ceva obţinut fără prea mult efort este preţuit prea puţin, în timp ce lucrul câştigat prin propria implicare (fie ea fizică, emoţională, intelectuală sau de ce nu, temporală) este apreciat la maxim.

Iată de ce cred că, pentru ca un lucru de o valoare semnificativă să se întâmple, nu e niciodată prea târziu.

Răbdarea implică în mod categoric un efort mare (mai ales pentru mine) şi cred că dacă voi reuşi să mă stăpânesc, dacă voi învăţa să aştept, dacă voi putea să tac pentru a asculta şi a înţelege, voi obţine ceea ce îmi doresc mai mult ca orice. Fără răbdare e greu, ba chiar imposibil să realizezi un proiect (de orice fel) important, însa e nevoie de timp şi dăruire pentru a o obţine. De aceea nu e niciodată prea târziu pentru a învăţa să ai răbdare.

Schimbarea unor atitudini şi comportamente nu este, de asemenea, lipsită de greutate. Unii ar spune că practic nu se poate ca un om trecut de vârsta adolescenţei să se mai schimbe în vreun fel. Eu cred însa în puterea omului de a-şi depăşi propria condiţie, de a câştiga competiţia cu propriul sine pentru a deveni mai bun, mai puternic… pentru a deveni ceea ce el îşi doreşte. Și nu, nu e niciodată prea târziu pentru a ne schimba.

Nu, chiar nu vreau să cred ca e prea târziu pentru ceea ce îmi doresc deoarece am realizat că acest lucru este mai important ca orice şi voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-l obţine. Pentru binele meu şi al tău, pentru binele nostru.

Présent

Je viens, tu pars.
Les jours passent,
L'amour casse.
Tu viens, je pars.