Atât de optimiste suntem încât îi molipsim şi pe ceilalţi. Râdem şi vedem o glumă în orice mişcă şi articulează. Cântăm şi dansăm ca şi cum am fi singure în încăpere. Dintr-o privire, ne citim gândurile şi zâmbim cu înţeles. Cine ne vede astfel gândeşte că suntem lipsite de orice grijă şi că viaţa ne e extrem de frumoasă pentru că suntem tinere şi lipsite de obligaţii, responsabilităţi, probleme.
Şi totul e perfect…
Da, totul e perfect până când ajungem acasă, închidem uşa camerei şi privim singurătatea în ochi. În acel moment, trăsăturile chipului se schimbă cu 180°, ochii se întristează iar zâmbetul larg se transformă într-unul de resemnare.
Ziua se încheie cu speranţa că mâine, la întoarcerea acasă, vom reuşi să păstrăm mai mult din zâmbetul optimist.
Si din pacate, nu e un caz individual. Estem niste roboti.
RăspundețiȘtergereIa-i si pe oamenii cu zambetele acasa din cand in cand:P
RăspundețiȘtergereasta se aplica celor ce au mult timp si nu au la ce se gandi serios, si mai ales la cei fara Dumnezeu, cum sa-ti dispara zambetul cand stii ca El e acolo langa tine in camera? unde iti e curajul afisat de sfinti? stii: lucreza de parca lumea nu ar avea sfarsit, si ingrijeste-te de suflet de parca maine ai muri! ai ce face cand ajungi acasa si te inchizi in camera, deschizi usa spre Dumnezeu, cea mai importanta
RăspundețiȘtergereDaca as avea credinta cat un graunte de mustar...
RăspundețiȘtergereIn alta ordine de idei, era o stare.