Aparenţă

Atât de optimiste suntem încât îi molipsim şi pe ceilalţi. Râdem şi vedem o glumă în orice mişcă şi articulează. Cântăm şi dansăm ca şi cum am fi singure în încăpere. Dintr-o privire, ne citim gândurile şi zâmbim cu înţeles. Cine ne vede astfel gândeşte că suntem lipsite de orice grijă şi că viaţa ne e extrem de frumoasă pentru că suntem tinere şi lipsite de obligaţii, responsabilităţi, probleme.
Şi totul e perfect…
Da, totul e perfect până când ajungem acasă, închidem uşa camerei şi privim singurătatea în ochi. În acel moment, trăsăturile chipului se schimbă cu 180°, ochii se întristează iar zâmbetul larg se transformă într-unul de resemnare.
Ziua se încheie cu speranţa că mâine, la întoarcerea acasă, vom reuşi să păstrăm mai mult din zâmbetul optimist.

Unei vuvuzele dragi

După ce mi-am propus de mai multe ori să scriu despre ea (fără succes însă), acum m-am convins că ar fi cazul să concretizez gândurile în cuvinte şi propoziţii.
De aproximativ 2 ani ne mâncăm sufletele reciproc. Ne-am certat, nu ne-am vorbit cu săptămânile, ne-am prefăcut că nu ne interesează de soarta celeilalte, ne-am aruncat cuvinte usturătoare…toate astea ducând la formarea unei frumoase prietenii. Suna ciudat probabil însă…
Vedeam una la cealaltă defecte care ne deranjau în mod deosebit, fără să putem conştientiza o bună bucată de timp că, de fapt, semănăm atât de mult. Atât de mult încât era aproape enervant. Am avut ocazia astfel să ne privim oarecum din exterior şi să realizăm încă o dată cine suntem.
Pentru că o am atât de mult alături zilnic (da, da, zilnic am zis!) nu pot să n-o îndrăgesc şi să n-o iubesc. E specială prin delicateţea ei, prin naturaleţea şi inocenţa care o însoţesc la fiecare mişcare, prin frumuseţea observată la prima vedere si cea ascunsa, mult mai valoroasă decât cea dintâi, prin sinceritatea naivă, prin inteligenţa deosebită (cultivată pe pământul excelenţei în educaţie), prin umorul caracteristic, prin sufletul nepătat şi intenţiile bune, prin stăpânirea de sine şi forţa nebănuită pe care o ascunde. E deosebită pentru fiecare persoană care o cunoaşte şi în special pentru prietenele ei, printre care am norocul să mă număr.
Se recunoaşte instant prin ochii de prinţesă egipteană şi prin zâmbetul cald. Greu de găsit în mulţime astfel încât trebuie avut grijă de ea pentru că o asemenea valoare nu e de pierdut.
Mulţumesc mult vuvuzică răcoricioasă, delicioasă şi bunăcioasă! Mulţumesc pentru fiecare cuvânt de încurajare şi pentru fiecare moment în care mi-ai fost alături.
Te iubesc mult mult şi nu uita că, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul tău, TU nu te schimbi în esenţă, ci rămâi acelaşi om bun, acelaşi copil minunat, aceeaşi femeie puternică şi deosebită.

Clipe

…astfel, furia şi suferinţa m-au condus spre acest monstru nenorocit: ura. Aşa că am urât. Cu toată fiinţa mea. Contrar aşteptărilor, însă, ura nu mi-a diminuat din durere. Dimpotrivă.
Astăzi am avut o revelaţie. O clipă a durat până să-mi dau seama cât urăsc de fapt ura şi câtă energie îmi consumă. O clipă de înţelepciune a fost suficientă. Am realizat cât de mult întuneric s-a aşezat peste sufletul meu într-un timp atât de scurt. Mi-a dat seama ca urât e antonimul frumosului. Mi-a părut rău şi m-am întristat. Încă o clipă mi-a adus răspunsul. O clipă petrecută în raiul inocenţei despre care aproape uitasem însă căruia adâncul firii mele îi ducea dorul. Iar raiul îmi cerea iubire. Pentru că raiul îmi oferea iubire. Şi atunci am decis să fac un târg cu viaţa. Voi arunca tot întunericul departe de simţurile mele, iar locul gol, proaspăt şi curat îl voi umple cu multă iubire. Pentru că acea clipă de rai m-a făcut să înţeleg: în timp ce ura duce doar la suferinţă, iubirea dăruită poate însemna fericire. Iar eu merit să fiu fericită. Iar atunci când sunt fericită, zâmbesc, iar atunci când zâmbesc sunt mai frumoasă. O clipă petrecută în braţele îngerilor şi totul s-a schimbat. Mi-a fost dor de dulcele rai şi am găsit aici toate răspunsurile. E oaza mea de linişte, de bucurie şi satisfacţie. Aripile lor mă poartă spre înţelepciunea şi răbdarea cerului. E atât de bine…
Am împărţit întreaga zi zâmbete. Nu m-au costat absolut nimic. Am primit în schimb mai multe zâmbete şi în interiorul meu s-a mişcat ceva. Fiecare zâmbet a durat o clipă însă buna-dispoziţie m-a urmat până seara târziu.
Mă întreb acum: de ce am pierdut atâta timp iubind un om ce nu-mi voia iubirea şi de ce am ales să urăsc în loc să uit? De ce, când există atât de multe suflete ce se bucură şi au nevoie de iubirea pe care le-o dăruiesc?
Şi iubesc, şi vreau să iubesc pentru a putea zâmbi. Pentru că zâmbetul e absolut minunat. Şi pentru că o clipă poate schimba atât de multe.

Necunoscutului

Te uiţi în ochii mei: adâncă ţi-e privirea,
Albaştri-s cum e cerul senin în zi de vară.
Aşa că te-aş ruga să-ţi ţii în frâu uimirea:
La fel au fost priviţi: e-a zece mia oară.

Asculţi cu patos vocea-mi ce cu poveşti te-ncântă,
Te temi să deschizi gura ca nu cumva să tac:
Îţi place, te înfurie, te-atrage, te frământă,
Eşti ca şi alţi o mie, la fel ca ei, sărac.

M-atingi, cu frică parcă, crezi că-s din porţelan,
Fiori trezesc în trupu-ţi de fiecare dată,
Mă simţi perfect sculptată ca Venus din Milan.
Ca tine, sute fost-au, cu suflarea tăiată.

Îndrăgostit de mine, te pierzi mereu cu firea,
Neregulat se zbate izvorul vieţii tale;
Pasiune şi dorinţă, doar eu ţi-s împlinirea!
Urmat-au înaintea-ţi, chiar zeci, aceeaşi cale.

Şi mă iubeşti, statornic, mă vrei pe veci cu tine,
Mireasă, apoi mamă, îmbătrânind frumos,
Întreaga mea fiinţă doar ţie-ţi aparţine.
Tot aşa au crezut cam încă 5: pe dos.

*

Să mă-nţelegi, s-asculţi, să fim din doi doar unul,
În pas egal: nici unul să nu fie stăpânul,
Să fii, aşa cum eşti, bucata ce-mi lipseşte,
Să fim chiar mai presus de orice om doreşte.

Şi da, e mult mai mult decât priviri şi vise,
Mai mult decât iubire; e fără uşi închise.
Şi te aştept pe tine; şi nu cred în poveşti.
Nu te cunosc, dar ştiu că o să mă găseşti.

Operaţie

Ajutor! Ajutor!
Am nevoie de un medic!
Domnule doctor, nu vă uitaţi halatul!
Diagnosticul? Tumoră malignă.
Unde? Domnule doctor, deja intrăm în detalii intime.
De obicei, nu-mi dezvălui sufletul atât de uşor…
Dar fie, pentru că aveţi halat…
Puteţi face ceva?
Operaţie?
Mă tem de riscuri… Mă tem pentru celulele sănătoase… Ştiţi, sufletul meu nu e chiar atât de mare…
De fapt, ştiţi ce?
Tăiaţi tot!
Oricum e mai bine decât să rămână vreo urmă.
Da, ştiu, se extinde rapid.
Am mai suferit o intervenţie…
Dar, veniţi mai aproape să vă spun…nu avea halat…
Cred că de asta a revenit…
Familia? Prietenii?
Da, sunt toţi alături de mine.
Vor avea grijă ca totul să decurgă cum trebuie de data asta.
Domnule doctor, un singur lucru vă rog:
Halatul, să nu vă uitaţi halatul!

Un nou început

Septembrie. Cum nu s-a mai întâmplat de mult, toamna şi-a intrat în drepturi imediat ce i-a venit rândul.

Frigul şi ploaia au dat atmosferei o notă de melancolie şi tristeţe imposibil de evitat. Bacovia mi-a sunat în cap în fiecare dimineaţă.

Mâine e prima zi a unui nou început. Un început dorit şi aşteptat, un început plin de speranţă dar şi de temeri. Am dat anii înapoi ca să regăsesc starea ultimei zile de vacanţă. Emoţiile însă nu mă mai cuprind iar aşteptarea nu mai e plină de nerăbdare. Simt în schimb un aer diferit şi singurul cuvânt care-mi vine în minte pentru a-l descrie e „adult” însă e doar o impresie. E prea devreme.

Imaginea unei reflexii în oglindă, vechi de 14 ani îmi apare în faţa ochilor închişi. Uniforma cu sorţ albastru cu buzunare dantelate, fundiţele mari şi albe din părul tuns scurt, ciorăpeii şi pantofii noi: toate astea aşezate pe un trup slăbuţ de fetiţă. Ochii mari şi albaştri studiază fiecare detaliu, însoţiţi de un zâmbet timid, inocent, şi de bătăi puternice in piept. „Să nu uităm nimic!”, spune mama. Ghiozdanul roşu plin de caietele nescrise, florile…suntem gata.

Mâine dimineaţă nu va mai fi uniforma şi nici măcar florile nu vor mai fi. Aceeaşi ochi însă, mari şi albaştri, vor privi în aceeaşi oglindă de pe hol iar buzele vor schiţa un zâmbet. În geantă, câteva foi şi un pix. E un drum atât de diferit cel pe care pornesc şi într-un mod ciudat, acest lucru îmi dă atât de mult curaj. E, poate, decizia care îmi va schimba viaţa.

E un început cu totul nou. E prima pagină.

Suntem gata.

Rugăciune

Ascultă-mi, Doamne, astăzi, ruga
Ce se ridică înspre Tine
De la un muritor: chiar sluga
Ce a primit în dar doar bine.

Mă plec în faţa ta, Stăpâne,
Mărturisesc: măcar o lege n-am ţinut!
În urma mea, o dâră de păcat rămâne,
Păcat murdar, cum nu s-a mai văzut.

Ţintesc pământul cu privirea
Nu mişc, şi să respir mi-e teamă.
În Faţa Ta mă pierd cu firea
De-aş fi ţinut pân-acum seamă…

Dă-mi, Doamne…ce ştii că am folos,
Că ochii mi se scaldă-n patimi
Şi-mi cer ce-n lume e frumos…
O, suflete, cât de uşor te clatini…

Mi-e scârbă, Doamne, şi mă doare,
Păcatele cu greu m-apasă.
Poate doar mila Ta cea mare
Scăpare ar putea să-mi ţeasă.

Să-ţi cer iertare nu-ndrăznesc
Dar ştii, regret amarnic vina
Că de ispite tot nu mă feresc
Şi am pierdut, pe drum, lumina.

Atât de rău m-am tulburat
Şi nu mai văd vreo cale-n faţă.
Mi-e dor de pruncul cel curat
Ce a pornit cu mine-n viaţă.

Răbdare, Doamne, şi putere,
Să ţin păcatelor piept, dă-mi,
Şi şansa la o înviere
Apel la gând şi suflet fă-mi.

Dialoguri mute II (Fericirea)

- Ai iubit vreodată?

- Da.

- Demult?

- Demult.

- Şi acum mai iubeşti?

- Iubesc, dar într-un mod diferit. Aş vrea s-o mai pot face ca atunci…

- Şi eşti fericit?

- Fericirea mea constă în altceva decât îţi imaginezi tu. Nu ştiu dacă m-ai înţelege. De fapt, ţi-am mai explicat dar degeaba. Îmi doresc uneori pe cineva care, fără prea multe cuvinte, să mă înţeleagă fix aşa cum sunt.

- Poate că te-aş înţelege.

- Poate. La urma urmei chiar poate… Însă nu ştiu dacă sunt dispus să mă expun. Dar tu ai iubit vreodată? Oare de ce pun întrebări al căror răspuns îl cunosc?

- Da. Am iubit şi iubesc. Uite, pe mine, iubirea mă face nespus de fericită.

- Orice fericire trebuie plătită cu nefericire, cu suferinţă şi durere. E o lege a echilibrului. Pentru că totul în Univers se bazează pe echilibru. Pentru fiecare zi există noapte, pentru fiecare vară există iarnă, pentru fiecare verde există roşu, pentru fiecare zâmbet există o lacrimă, fie ea şi invizibilă, pentru fiecare om inteligent exista un prost…

- Ei, eşti pesimist!

- Nu, nu sunt pesimist. Reciproca e valabilă pentru că după fiecare lacrimă va urma un zâmbet, mai devreme sau mai târziu. Dumnezeu a creat totul într-un balans perfect şi a cunoaşte această lege e mai mult decât necesar.

- Sună plictisitor asta cu echilibrul perfect. Mie îmi place să trăiesc la extreme, să am mereu fluturi în stomac, să simt fiecare clipă. Asta mă face pe mine fericită.

- Şi tot asta mă sperie la tine. Dacă ai înţelege măcar puţin. Trăitul la extreme o să te distrugă. De ce ar vrea cineva să sufere atât de mult doare pentru câteva clipe nebuneşti de pasiune? Eşti fericită şi atunci când suferi? Pentru că, tot în baza legii echilibrului, intensitatea suferinţei va fi direct proporţională cu…

- Da, ştiu asta. Nu am trecut o singură dată prin aşa ceva. Dar îmi place. Sufăr groaznic uneori şi, în plus, de cele mai multe ori, pasiunea nu îmi este împărtăşită, ceea ce e şi mai crud. Sună masochist acum când o spun. Mă avânt fără să gândesc şi sunt dispusă să risc totul pentru nimic.

- De ce să rişti totul pentru nimic? E o prostie. Poţi obţine atât de mult oferind mai puţin. Mult mai puţin.

- Ca să existe echilibru. Dacă toţi ar oferi puţin pentru a oferi mai mult, s-ar strica armonia universală. Ar trebui să ştii asta.

- Ţi se pare o glumă însă nu este. Deloc chiar. Un strop de raţiune te-ar scuti de neplăceri inutile.

- Un strop de pasiune te-ar scoate din monotonie.

- În viaţa mea nu e monotonie. Îmi este bine aşa. Ceea ce fac mă mulţumeşte întru totul şi nu îmi doresc nicidecum să schimb ceva.

- Ascultă-mă… Lasă-ţi visele să zboare în seara asta. Uite, nu spune nimănui despre asta. O să fie încă unul din multele tale secrete. Dar fă ceva nebunesc. Sunt sigură că există ceva ce-ţi doreai de mult timp să faci. Trăieşte! Pentru câteva clipe, nu te gândi la consecinţe. Ele apar oricum. Ştii doar. Şştt…nu mai spune nimic. Pleacă acum.

P.S.: Ştiu

Dialoguri mute I (Intro)

- Bună.
După o vreme:
- Bună.
- Ce faci?
- Bine. Ce-o fi vrând oare iar? Tu ce faci?
- Bine şi eu. De ce tremur din toate încheieturile? Ştii, m-am gândit mult în ultimul timp la ceea ce s-a întâmplat…
Pauză.
- ….şi mi-am amintit ceva…
- Ce anume?
- O promisiune.
- ?
- Odată, demult, mi-ai promis ceva. Îţi aminteşti?
- Poate. Habar n-am la ce se referă; of, uneori vorbesc prea mult! Trebuie să fac ceva în legătură cu asta! Autodisciplină cât încape. Mai ales…
- Poate? Spune-mi la ca te gândeşti.
- La nimic. N-ai vrea să ştii la ce mă gândesc…Pff… Oare mai durează mult? Simt că pierd vremea. Până la şi jumătate trebuie să termin lucrarea, iar la fără 17 minute trebuie să fiu în spate la Hală. Mai am fix 41 de minute în care trebuie să….
- Mă minţi. O să-ţi zic eu atunci.
- Spune. 40 de minute! Hai odată! Acum ţi-ai găsit.
- Eram într-o zi pe o bancă şi vorbeam. Era frig şi iarnă. Aveam o stare de tristeţe profundă, iar tu mi-ai zis o poveste cu tâlc, ca de obicei. Apoi m-ai luat în braţe şi…în timp ce îmi ştergeai lacrima, mi-ai promis că…
- …. O Doamne, cum n-am eu ce face uneori şi fac tâmpenii în schimb: luat în braţe, şters lacrimi, ce-o fi fost cu mine?!
- Cred că ştii acum la ce mă refer şi nu are rost să continui… Sau…
- N-ai vrea să vorbim altă dată? Sunt cam în criză de timp. 34!!!
- Mereu eşti în criză de timp. Mai bine aşa.
- Ok, mersi, o zi frumoasă.
- Mulţumesc, şi ţie la fel. Oare mai este ciocolată? Sau mai bine să sun pe cineva.

Flori de salcâm

Mă oglindesc într-un colţ de cer şi nu mă recunosc.

Să treacă norul şi poate reflexia va fi a mea din nou…

Dar vântul încetează să mai bată. Ticăitul ceasului s-a oprit.

Deodată a căzut întunericul.

Nu se mai aude decât liniştea. Şi, rareori, bătăi îndepărtate de inimă.

Petale mici se prind în părul meu. Simt o aromă plăcută. O cunosc încă din copilărie.

Geometrie

Sunt ca un cub. Fiecare faţă a cubului reprezintă câte o poveste. Fiecare muchie semnifică un set de elemente comune între poveştile ce mă compun. Colţurile sunt punctele-cheie de legătură a întregii figuri. Spaţiul din interiorul cubului este cunoscut doar prin reflecţiile asupra feţelor exterioare. Uneori, acestea sunt puternic colorate, alteori tind spre transparenţă. În funcţie de spaţiu. O imagine clară a uneia din feţe nu reprezintă o proiecţie a structurii interne.
Uneori, cubul se transformă într-o sferă. Alteori într-un paralelipiped. Alteori, interiorul cubului devine vid, feţele se suprapun sau dispar, formând un pătrat. Revenirea la forma tridimensională necesită cantităţi mari de energie. Forma plană asigură însă un schimb masiv de informaţii între muchiile opuse, precum şi între colţurile cubului. Interacţiunea de acest gen este absolut necesară pentru buna funcţionare a mecanismului, în ciuda consumului exagerat de timp şi energie. Structura internă este, în acest caz, condensată maximal şi depozitată în mediul extern. Nu există riscuri de pierdere a informaţiilor esenţiale deoarece un sistem de filtrare asigură eliminarea elementelor puţin importante şi păstrarea doar a celor ce au caracter vital. După revenirea la dimensiunile normale, pachetul este reabsorbit, iar funcţionarea continuă în aceleaşi condiţii.
Cubul circulă printre celelalte corpuri ale spaţiului, producând astfel ciocniri. Energia rezultată din ciocnirile întâmplătoare sau frecările intenţionate este stocată într-un dispozitiv în interiorul cubului, fiind utilizată la nevoie.
Procesul de osmoză are loc în cazul în care un alt corp pătrunde în spaţiul interior prin membrana uneia din feţele cubului. S-au raportat cazuri rare de osmoză la nivelul muchiilor. Pătrunderea prin zona punctelor corespunzătoare colţurilor, extrem de rară, s-a soldat cu imposibilitatea părăsirii ulterioare a spaţiului intern. Acest fenomen poate produce schimbarea structurii interioare a cubului. Schimbările pot fi reversibile sau nu.
Cubul poate fi găsit în preajma altor cuburi şi joacă un rol important în buna funcţionare a spaţiului.

Cum învăţăm noi „natural”

Ieri după-amiază am hotărât să ne încercam norocul şi să ieşim [Ioana şi cu mine] pe minunatul nostru mal [al Bahluiului, se subînţelege] ca să învăţăm, pentru că în casă deja temperatura depăşea nivelul suportabil. Astfel că pe la ora 6, înarmate cu apa plată, seminţe, perniţe Viva, gogoşi cu brânză şi…cursurile noastre cele de toate zilele am fugit la umbra podului nostru, de asemenea minunat.
La 3 metri de noi, pe bara pe care mă trăgeam în copilărie (în loc de tobogan) , stăteau nişte tineri (minunaţi), eşantion reprezentativ pentru cei care vor duce (re)numele ţării noastre minunate în Italia. Am aflat cu ocazia asta ultimele înjurături de pe după blocuri, noua vârstă medie a începerii relaţiilor sexuale (puştii aveau vreo 12-13 ani şi aveau mai multă experienţă ca…mulţi de vârsta mea, să zicem:D), cele mai originale tehnici de vrăjit gagici, cum sexul pe malul Bahluiului este atât de tare şi e de preferat (din cauza părinţilor care nu pot înţelege nevoile fiziologice ale pruncilor lor şi nu-i lasă să şi-o tragă acasă), cum „se îmbracă curvele” azi, cu exemplificări live (expresia le aparţine fetelor, nu-mi asum răspunderea pentru eventualele jigniri ce se pot subînţelege). În plus, am fost uimită când mi-am dat seama câte schimbări ne despart de noua generaţie. În clasa a V-a ne întrebam între noi: „Ce premiu iei anu’ ăsta?”. Acum se întreabă: „Auzi c****, da’ anu’ ăsta îl treci?”. Na, ce să zic, o adevărată lecţie de cultură urbană modernă aici, pe malul Bahluiului.
Evident, nervii noştri produşi de dorinţa maximă de a învăţa n-au mai rezistat astfel încât, imediat ce soarele a mai obosit puţin, ne-am mutat pătura în altă parte, fără riscul de a ne prăji. Nici aici n-am avut prea mult noroc pentru că s-au adunat pe lângă noi unul, doi, trei…cinci (!) căţei care aveau chef de joacă (probabil Ioana îi inspiră). Dar pentru că joaca lor e puţin mai violentă şi pentru că au început să mârâie şi să latre la o distanţă atât de mică de noi, ne-am cam speriat. Ioana a luat atitudine, s-a ridicat în picioare furioasă, şi-a scos cercul :)) şi a „ţipat” la ei: „Haaai va rog eu, lăsaţi-mă să învăţ că sâmbătă am examen. Hai jucaţi-vă mai încolo. Da va rog frumos plecaţi odată…”. Rugămintea ei a fost atât de dulce şi suavă încât dragii de ei nu numai că n-au plecat, ba chiar au rămas şi chiar au început să-şi permită mai multe. Astfel că, la un moment dat, unul din ei s-a apropiat de pătură şi, într-o fracţiune de secundă, mi-a înfăşcat un papuc şi a fugit cu el. Dă-i cu ţipete (adevărate de data asta) după el. Câinele n-avea nicio treabă. S-a aşezat frumos jos şi a început să roadă papucul meu cu poftă. Botul era intrat cu totul în adidas şi coada îi tremura de fericire. Lumea dimprejur era vizibil amuzată de întâmplare. Ioana a fost cea care s-a dus si l-a fugărit de lângă noua „jucărie” care era de acum plină de bale şi de sentimentele bune ale cuţului prietenos. Buuun, a fost suficient încât să ne decidem să ne mutăm iar.
Între timp, m-a sunat Alexandra şi a zis ca vrea să vină şi ea să înveţe cu noi. Am rugat-o frumos ;;) să ne aducă ceva de îmbrăcat pentru că, deşi afară era încă foarte cald, pământul era rece şi ţinea răcoare (spre frig). Ne-am luat „cortul” şi am plecat iar, însă nu singure, pentru că unul din căţei a decis că îi place atât de mult de noi încât trebuie musai să ne urmeze oriunde ne-am duce (seara m-a condus chiar până în faţa blocului). Alexandra scoate laptopul. „Nu-mi spune că ai şi stick.” „Ba cum să nu”. Ha! Ocazia vieţii mele: să intru pe mess de pe malul Bahluiului. Nu aveam cum să nu profit şi m-am bucurat de interfaţa Windows-ului 7 şi a messenger-ului în contextul verde natural :)).
La un moment dat, alţi musafiri nepoftiţi au încercat să ne perturbe procesul intens de învăţare: cărăbuşii. Salvarea a venit de la căţelul care, întins lângă pătură, făcea pe-a paznicul şi o observat indignarea noastră produsă de bâzâitori. S-a ridicat şi a început să-i fugărească, iar când îi prindea, după ce se obişnuia cu gâdilitul din cerul gurii, îi mânca :)).
Între timp s-a întunecat astfel că am fost nevoite să ne strângem iar (dar pentru ultima oară în zi) pătura şi să plecăm acasă. Pentru mine a fost o zi mi-nu-na-t-ă oricum. Cât de mult am învăţat o să-mi dau seama azi de la 10 jumătate când o să primesc subiectele de examen :D Wish me luck!