Aparenţă

Atât de optimiste suntem încât îi molipsim şi pe ceilalţi. Râdem şi vedem o glumă în orice mişcă şi articulează. Cântăm şi dansăm ca şi cum am fi singure în încăpere. Dintr-o privire, ne citim gândurile şi zâmbim cu înţeles. Cine ne vede astfel gândeşte că suntem lipsite de orice grijă şi că viaţa ne e extrem de frumoasă pentru că suntem tinere şi lipsite de obligaţii, responsabilităţi, probleme.
Şi totul e perfect…
Da, totul e perfect până când ajungem acasă, închidem uşa camerei şi privim singurătatea în ochi. În acel moment, trăsăturile chipului se schimbă cu 180°, ochii se întristează iar zâmbetul larg se transformă într-unul de resemnare.
Ziua se încheie cu speranţa că mâine, la întoarcerea acasă, vom reuşi să păstrăm mai mult din zâmbetul optimist.

Un nou început

Septembrie. Cum nu s-a mai întâmplat de mult, toamna şi-a intrat în drepturi imediat ce i-a venit rândul.

Frigul şi ploaia au dat atmosferei o notă de melancolie şi tristeţe imposibil de evitat. Bacovia mi-a sunat în cap în fiecare dimineaţă.

Mâine e prima zi a unui nou început. Un început dorit şi aşteptat, un început plin de speranţă dar şi de temeri. Am dat anii înapoi ca să regăsesc starea ultimei zile de vacanţă. Emoţiile însă nu mă mai cuprind iar aşteptarea nu mai e plină de nerăbdare. Simt în schimb un aer diferit şi singurul cuvânt care-mi vine în minte pentru a-l descrie e „adult” însă e doar o impresie. E prea devreme.

Imaginea unei reflexii în oglindă, vechi de 14 ani îmi apare în faţa ochilor închişi. Uniforma cu sorţ albastru cu buzunare dantelate, fundiţele mari şi albe din părul tuns scurt, ciorăpeii şi pantofii noi: toate astea aşezate pe un trup slăbuţ de fetiţă. Ochii mari şi albaştri studiază fiecare detaliu, însoţiţi de un zâmbet timid, inocent, şi de bătăi puternice in piept. „Să nu uităm nimic!”, spune mama. Ghiozdanul roşu plin de caietele nescrise, florile…suntem gata.

Mâine dimineaţă nu va mai fi uniforma şi nici măcar florile nu vor mai fi. Aceeaşi ochi însă, mari şi albaştri, vor privi în aceeaşi oglindă de pe hol iar buzele vor schiţa un zâmbet. În geantă, câteva foi şi un pix. E un drum atât de diferit cel pe care pornesc şi într-un mod ciudat, acest lucru îmi dă atât de mult curaj. E, poate, decizia care îmi va schimba viaţa.

E un început cu totul nou. E prima pagină.

Suntem gata.

Cum învăţăm noi „natural”

Ieri după-amiază am hotărât să ne încercam norocul şi să ieşim [Ioana şi cu mine] pe minunatul nostru mal [al Bahluiului, se subînţelege] ca să învăţăm, pentru că în casă deja temperatura depăşea nivelul suportabil. Astfel că pe la ora 6, înarmate cu apa plată, seminţe, perniţe Viva, gogoşi cu brânză şi…cursurile noastre cele de toate zilele am fugit la umbra podului nostru, de asemenea minunat.
La 3 metri de noi, pe bara pe care mă trăgeam în copilărie (în loc de tobogan) , stăteau nişte tineri (minunaţi), eşantion reprezentativ pentru cei care vor duce (re)numele ţării noastre minunate în Italia. Am aflat cu ocazia asta ultimele înjurături de pe după blocuri, noua vârstă medie a începerii relaţiilor sexuale (puştii aveau vreo 12-13 ani şi aveau mai multă experienţă ca…mulţi de vârsta mea, să zicem:D), cele mai originale tehnici de vrăjit gagici, cum sexul pe malul Bahluiului este atât de tare şi e de preferat (din cauza părinţilor care nu pot înţelege nevoile fiziologice ale pruncilor lor şi nu-i lasă să şi-o tragă acasă), cum „se îmbracă curvele” azi, cu exemplificări live (expresia le aparţine fetelor, nu-mi asum răspunderea pentru eventualele jigniri ce se pot subînţelege). În plus, am fost uimită când mi-am dat seama câte schimbări ne despart de noua generaţie. În clasa a V-a ne întrebam între noi: „Ce premiu iei anu’ ăsta?”. Acum se întreabă: „Auzi c****, da’ anu’ ăsta îl treci?”. Na, ce să zic, o adevărată lecţie de cultură urbană modernă aici, pe malul Bahluiului.
Evident, nervii noştri produşi de dorinţa maximă de a învăţa n-au mai rezistat astfel încât, imediat ce soarele a mai obosit puţin, ne-am mutat pătura în altă parte, fără riscul de a ne prăji. Nici aici n-am avut prea mult noroc pentru că s-au adunat pe lângă noi unul, doi, trei…cinci (!) căţei care aveau chef de joacă (probabil Ioana îi inspiră). Dar pentru că joaca lor e puţin mai violentă şi pentru că au început să mârâie şi să latre la o distanţă atât de mică de noi, ne-am cam speriat. Ioana a luat atitudine, s-a ridicat în picioare furioasă, şi-a scos cercul :)) şi a „ţipat” la ei: „Haaai va rog eu, lăsaţi-mă să învăţ că sâmbătă am examen. Hai jucaţi-vă mai încolo. Da va rog frumos plecaţi odată…”. Rugămintea ei a fost atât de dulce şi suavă încât dragii de ei nu numai că n-au plecat, ba chiar au rămas şi chiar au început să-şi permită mai multe. Astfel că, la un moment dat, unul din ei s-a apropiat de pătură şi, într-o fracţiune de secundă, mi-a înfăşcat un papuc şi a fugit cu el. Dă-i cu ţipete (adevărate de data asta) după el. Câinele n-avea nicio treabă. S-a aşezat frumos jos şi a început să roadă papucul meu cu poftă. Botul era intrat cu totul în adidas şi coada îi tremura de fericire. Lumea dimprejur era vizibil amuzată de întâmplare. Ioana a fost cea care s-a dus si l-a fugărit de lângă noua „jucărie” care era de acum plină de bale şi de sentimentele bune ale cuţului prietenos. Buuun, a fost suficient încât să ne decidem să ne mutăm iar.
Între timp, m-a sunat Alexandra şi a zis ca vrea să vină şi ea să înveţe cu noi. Am rugat-o frumos ;;) să ne aducă ceva de îmbrăcat pentru că, deşi afară era încă foarte cald, pământul era rece şi ţinea răcoare (spre frig). Ne-am luat „cortul” şi am plecat iar, însă nu singure, pentru că unul din căţei a decis că îi place atât de mult de noi încât trebuie musai să ne urmeze oriunde ne-am duce (seara m-a condus chiar până în faţa blocului). Alexandra scoate laptopul. „Nu-mi spune că ai şi stick.” „Ba cum să nu”. Ha! Ocazia vieţii mele: să intru pe mess de pe malul Bahluiului. Nu aveam cum să nu profit şi m-am bucurat de interfaţa Windows-ului 7 şi a messenger-ului în contextul verde natural :)).
La un moment dat, alţi musafiri nepoftiţi au încercat să ne perturbe procesul intens de învăţare: cărăbuşii. Salvarea a venit de la căţelul care, întins lângă pătură, făcea pe-a paznicul şi o observat indignarea noastră produsă de bâzâitori. S-a ridicat şi a început să-i fugărească, iar când îi prindea, după ce se obişnuia cu gâdilitul din cerul gurii, îi mânca :)).
Între timp s-a întunecat astfel că am fost nevoite să ne strângem iar (dar pentru ultima oară în zi) pătura şi să plecăm acasă. Pentru mine a fost o zi mi-nu-na-t-ă oricum. Cât de mult am învăţat o să-mi dau seama azi de la 10 jumătate când o să primesc subiectele de examen :D Wish me luck!

De ce ne place nouă la psihologie

Un fel de copiii spun lucruri trăsnite la cursul de vârste :D

Ce este sufletul? Sufletul e când îţi pune mama prăjituri pe farfurie şi îi laşi prăjituri şi lu’ cel mic.
Sufletul are o formă de inimă.
Ce este tristeţea? Tristeţe înseamnă când un om vine la altul şi bea mult.
De ce se pun potcoave? Să nu cadă calul pe spate; atunci când pune frână, calul se înţepeneşte în potcoave.
Cum se face parfumul? Parfumul se face din apa, dop şi din parfum.
Pământul are formă rotundă, noi nu cădem de pe el, că noi nu mergem acolo unde se face el rotund.
Ce este timpul? Timpul este o vreme care trece tot timpul.
Ce este zâmbetul? A zâmbi înseamnă să râzi parcă în gândul tău.
La ce foloseşte steagul? Steagul foloseşte, că atunci când veneau turcii peste noi, ei nu ştiau peste ce ţară veneau şi atunci noi le arătam steagul şi după aia ei ştiau.
Ce sunt lacrimile? Lacrimile sunt făcute din mare, de-aia sunt ele sărate. Lacrimile sunt când creierul dă un moment de gândire, el transpiră şi transpiraţia iese prin ochi.
Copilăria ţine 5 ani şi după aia vine şcoala.
Ţăranii sunt oamenii de la ţară care n-au iaurt şi noi când mergem la ţară, le ducem iaurt, caşcaval şi brânză.
Ce este ceaţa? Ceaţa este un abur care vine din cer, că acolo este prea mult şi nu mai poate.
Ce este cerul? Cerul are două feluri de nori, ăia care merg noaptea se numesc noptari şi ăia care merg ziua, se numesc ziotari.
Microbii intră înăuntru la om şi acolo lasă un fel de murdării, că ei sunt murdari pe picioare şi îl îmbolnăveşte pe om.
Unii păianjeni au cruce, că ei sunt popa la păianjeni.
Cocoaşele la cămile le folosesc ca să punem noi poşeta acolo.
De ce când ne lovim vedem, uneori, stele verzi? Când ne lovim, sângele se învineţeşte, vine aşa la ochi şi vedem stele verzi.
Oamenii îşi fac cadouri ca să nu fie nesimţiţi.
Noi orăşenii nu avem atâtea modele pe haine, cum au ţăranii, pentru că noi avem serviciu şi ţăranii, când au cules porumbul, nu mai au ce face şi fac modele pe haine.
Visele sunt ca atunci când îţi moare tataia şi îl mai vezi.
Noi visăm ca să nu ne plictisim noaptea.
Sângele umblă prin corp ca să îi prindă pe microbi şi să îi înece.
Avioanele merg în Germania, la munte, la mare şi la Breaza.
La ce folosesc sprâncenele? Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu-i vină fruntea pe ochi.
Pompierii nu se ard pentru că au două perechi de haine pe ei şi ei mai au curaj şi cizme.
Pomul creşte aşa mare fiindcă, atunci când bea apa, el nu face pipi.
"Dragă Dumnezeule! Daca eşti atent duminica în biserică, îţi arăt pantofii mei cei noi."
"Doamne, tu chiar aşa ai proiectat girafa, sau din greşeală a ieşit aşa?"
"Doamne, doamne, îţi mulţumesc pentru frăţior, dar eu m-am rugat pentru un căţel."

Astăzi

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti.
Nu uita însă: nu-ţi dau nimic în schimb.
Gândurile mele te vor urma doar în vis,
Iar sărutul îl vei păstra cu sfinţenie.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
M-ai convins de-atâtea ori că asta vrei de fapt.
Fă linişte-n cer şi pace-ntre noi,
Priveşte-mă de vrei şi uită-mă de poţi.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti.
De ce mă vezi cu ochii închişi?
Numele meu îl auzi peste tot.
Ai vrea să mă gândeşti mai puţin.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti.
Un cântec pentru mine şi-o zi de primăvară.
Noaptea e mai cald, iar ziua e departe.
Atingerea se vrea de nerecunoscut.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
Pierde-te-n ochii mei acum şi-apoi iară,
Apropie-te, trupul n-ascultă de tine.
Zâmbeşte-mi cum ştii, secretele curg.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
Misterul ne leagă, în ceaţă m-apropii,
De te-aş vedea mai clar m-aş rătăci.
Aleargă departe, oricum te întorci.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
De azi gândul meu e departe de tot.
Prin ploaie respir, ea toate le şterge.
Sfârşitul acesta e-un nou început.

Pentru Zâna Primăverii ;;)

Am vrut de mult să fac asta, să scriu despre tine, însă abia acum mi s-a lipit pixul de mână. Să zicem că e o modalitate prin care să-ţi arăt cât de mult însemni pentru mine şi cât te iubesc:x.
Hai s-o iau cu începutul că aşa se scriu poveştile… Clasa a 9-a..prima zi la liceul ăla mi-nu-na-t. O privire ce îngheţa tot Copoul se uita la noile fete (pe care, damn it, trebuia să le vadă timp de 4 ani zilnic!). La sfârşitul zilei, o creatură înaltă, slabă şi deşirată, cu părul ciudat a venit la tine: „Nu te supăra, stai în Mircea?”… „Da” ai răspuns ca un tunet [:))]… „Și…mergi cu autobuzul?”…. „NU” s-a auzit vocea ta „suavă” din nou. Și am mers împreună acasă pe jos pentru prima oară.
Îmi amintesc cum mai apoi m-ai corupt să merg pe jos dimineaţa…o dată (nici n-am zis că nu leşin până să termin de urcat), apoi încă o dată, apoi în fiecare zi.
Apoi m-am îmbolnăvit şi-mi aduceai caietele să-mi scriu lecţiile, iar eu…uitam să ţi le înapoiez :”>.
Apoi a fost o ceartă (nu-mi mai amintesc exact din ce cauză, dar probabil avea legătură cu acele caiete), şi a venit ora de fizică în timpul căreia am plâns amândouă cu lacrimi de crocodil. Koriloff, contrariat, se uita când la una, când la cealaltă: „Plângi din cauza lui? Laaasă-l, o să vină altu’. Știi cum se zice întotdeauna: următoru-i mai bun!”.
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat: dimineaţa, când ne apropiam de şcoală, mă grăbeai, şi dacă nu ţineam pasul cu tine, mă lăsai în urmă şi alergai spre poartă. Când te-am întrebat de ce, ai râs şi te-ai înroşit. Atunci am înţeles! Era vorba de un băiat. Apoi mi-ai povestit totul. Când l-am văzut şi eu, am rămas şocată: „ce negru e!” (scuze Răzvaaaan :D), dar apoi m-am obişnuit. Apoi a fost plimbarea aceea în Copou, pe silent. Voi în foişor, iar noi ne învârteam, sperând că ameţeala va produce vreun sunet (n-a fost să fie).
Au fost apoi crize de personalitate adolescentine, şi palme morale pe care mi le-ai dat de mi-am revenit. Apoi, iarna, priveai cum zilnic înroşesc zăpada albă (pentru că, deh, nu toate palmele sunt morale). N-am să uit niciodată certificatul vostru de căsătorie :)), în care am semnat ca martor. A fost momentul în care mi-am luat angajamentul să am grijă de voi (ca un adevărat îngeraş de pui care sunt: încă mă ţin de promisiune).
Altă dată a fost Palatul Culturii; au fost şi cornurile şi berea tot atunci. Și nu pot să nu râd cu poftă când îmi amintesc (cine ştie cunoaşte:))).
Apoi au fost temele la fizică şi încercările tale de a mă face să pricep cum stă treaba cu forţa de frecare, masa şi acceleraţia, presiunea şi căldura (ca să zic drept, teoria nici acum nu mi-e clară :D). Îmi amintesc sacoul tău bleumarin (adică singurul care nu voia să fie negru), cutia de Toffifee din ghizdan, Fârtăiaş, Fiartăiş, Firtăiaş, Fârtăiş etc. :)), mărul din fiecare zi, caietele mereu îngrijite, stiloul veeerde, scrisul frumos, cum te dădeai cu capul de bancă când nu înţelegeai integralele şi cum plângeai când luai o notă mică (ha!).
Acum ai crescut. În sacou nu te-am mai văzut de atunci, Fârtăiaş a rămas, slavă Cerului că nu mai faci integrale, pixul nu mai e verde, iar foile sunt mereu ordonate.
Tu m-ai văzut tristă, nervoasă, veselă, fericită, serioasă (tre’ să fii mândră de asta, nu mulţi mă văd astfel:D), mândră, dezamăgită; râzând, zâmbind, plângând (de emoţie, de nervi, jalnic şi patetic :))). Ai fost lângă mine şi m-ai mângâiat pe păr în timp ce-ţi udam ţoalele. M-ai ţinut în braţe în timpul somnului noaptea şi la amiază:X (deja sună ciudat :))). M-ai ascultat spunând cele mai nebuneşti lucruri şi nu te-ai speriat. M-ai îndemnat mereu să fac ce ştiu eu că e mai bine şi nu ai încercat să mă determini să mă schimb în vreun fel. Mi-ai arătat subtil ce nu e bine şi m-ai atenţionat doar: „vezi să nu-ţi pară rău mai târziu”. Știai că dacă îmi spuneai să acţionez într-un anumit fel, aş fi făcut fix invers, pentru că aşa sunt eu. Mă cunoşti poate mai bine ca oricine şi e suficientă o privire (care nu mai e îngheţată acum:D) ca să ştii ce am. Știi că dacă vin la tine şi încep să mă plâng, nu vreau să-mi faci morală sau să-mi dai sfaturi…ci doar măi-măi:X.
Tu eşti..o zână, evident (Tinkerbell mai exact). Eşti un copil, o fată, o femeie. Un îngeraş cu ooochi verzi care dau din gene seducător :)). Eşti Xena, de la care împrumut eu cercul atunci când sunt în pericol (vezi, să mai înveţi săritura pe cal =))). Eşti un elf care poate să dea din urechi şi să ridice o sprânceană:D. Când răceşti, eşti un mic monstruleţ;;) (doar din cauza vocii, bineînţeles:D). Tu eşti multe. Și pentru că eu sunt Zâna-Zânelor şi tu meriţi, îmi dau acordul ca bagheta ta magică să fie înzestrată cu puteri magice: să aibă praf de zburat în codiţă ;)), să te poată face să ai „un auz fin, graţia unui căluţ de la şcoala vieneză de dresaj, iar pe tine te numesc Zâna Primăverii, care face totul să înverzească, evident (îmi pare rău că ţi-a cam trecut vremea anu’ ăsta:))).
La mulţi ani >:D<
Te iubesc mult!

Sublimare

Îşi privi chipul în oglindă. Nu-i plăcuse niciodată şi nici acum nu făcea excepţie. Schiţă un zâmbet mic, doar aşa, să vadă cum e. Ochii se umeziră puţin. Erau tot gri-albaştri şi încă îi plăceau. Măcar atât. Când avea vreo 10 ani, un om nebun îi citise în palmă şi îi zisese că va atrage mulţi băieţi cu ochii ei frumoşi. Surâse la gândul acesta. Totuşi, trişti, ochii nu mai aveau acelaşi farmec. Încercă din nou zâmbetul. „Aş putea oare să mă mint aşa uşor? Multă lume poate”. În acel moment îşi dori să ştie mai puţin, să uite mai mult, să-i funcţioneze mecanismele de apărare mai bine, să nu se mai învinovăţească deloc, să-şi regăsească sprijinul, altădată în afara ei, în propria-i minte.
De fapt, o speria aglomeraţia din afara pereţilor camerei ei. Mulţi oameni ce trec: unii vin, alţii pleacă, unii vorbesc, alţii tac, unii se bucură, alţii sunt trişti, unii sunt frustraţi, alţii mulţumiţi, unii sunt îngrijoraţi, ruşinaţi, grăbiţi, alţii sunt calmi, siguri, stăpâni pe ei înşişi. În trecerea lor, o atingeau , o împingeau, o loveau, iar echilibrul ei era tulburat. Se temea să nu se împiedice şi să cadă. Văzu la un moment dat în faţa ei un…stâlp. Înaintă cu greu până la el şi se sprijini. Îi era bine, nimeni nu o mai putea mişca din locul ei. După o vreme însă, observă piedica pe care i-o punea punctul de sprijin atât de folositor în faţa mulţimii grăbite ce o lua înainte. Sprijinul o ţinea în loc; n-o lăsa să avanseze nici măcar un pas. Se miră că nu observase de la început piedica, dar o puse pe seama confortului de care avusese parte. Siguranţa era atât de plăcută încât aproape uită care era scopul ieşirii în mulţimea zgomotoasă. Trebuia să ajungă undeva. Aşa că, lăsând la o parte părerile de rău pentru pierderea acelui punct de sprijin folositor şi plăcut, decise să meargă mai departe. Stabilitatea ei era mai proastă ca înainte pentru că se dezobişnuise să-şi susţină toată greutatea corpului pe propriile picioare. Însă putea să avanseze în direcţia spre care pornise. „Cum pot oare ceilalţi să treacă prin această mulţime agitată fără să-şi piardă echilibrul?”. Întrebarea o făcu să privească mai atent în jur, şi, surprinsă, observă nişte creaturi ciudate, diferite de ea. Prin ce? Aveau 4 picioare.
Deschise ochii şi privi din nou în oglindă. Avea obrajii roşii. Zâmbi, fără efort de această dată. Un mecanism funcţiona totuşi.

Despre îngeri

„Doamna, te iubesc!”

Azi cred că a fost o zi a îngerilor. Scriind această propoziţie mă gândesc că, de fapt, fiecare zi are îngerii ei. Uneori nu-i vedem, nu-i auzim, nu-i luăm în seamă. Aproape niciodată nu-i căutăm pentru că nu credem că ei există. Însă azi a fost o zi în care mi-au ieşit în cale, unul câte unul, şi mi-au dăruit putere şi încredere, afecţiune şi dorinţa de a continua.

Mai întâi, am nimerit într-o armată de îngeraşi care m-au speriat puţin prin bătăile agitate din aripi. Erau atât de diferiţi, şi totuşi, la un loc, formau un „tot” care n-ar fi putut exista, n-ar fi avut farmec dacă vreo unul ar fi lipsit. Zâmbete peste zâmbete. Bucuria venită din sufletele absolut inocente ale îngerașilor m-a molipsit pe loc. Mă simţeam între ei la fel de pura, deşi Dumnezeu ştie câte patimi mă apasă… Erau cu toţii însetaţi de atingerea umana şi nu scăpau nici un moment pentru a se apropia de tine, pentru a-ţi atinge degetele sau părul.

„Doamna, ce frumoasă sunteţi!” Frumuseţea nu e nicicând mai impresionantă ca în copilărie. Însă îngeraşii aveau chiar mai mult decât atât. O sclipire în privirea curioasă şi atât de dornică de mai mult… O sinceritate atât de rară la noi, cei mari, ce se manifestă prin zâmbete şi cuvinte. O iubire mare cât o grădină înflorită primăvara, din care dăruiesc fără limite tuturor celor care o doresc.

Deşi par să aibă nevoie să primească, ei dăruiesc cel mai mult. Un înger e modelul perfect al empatiei şi al compasiunii de care noi uităm si uităm într-una. Atenţia ta e cel mai mare dar pe care îl poţi oferi unui îngeraş, iar în schimb primeşti tot ceea ce are el mai bun. Mai mult, un înger nu va aştepta niciodată nimic de la tine, pentru că, spre deosebire de mine şi de tine, nu a avut niciodată nimic şi asta chiar de la început. Iată de ce îngerii ştiu să se bucure şi apreciază totul la valoarea maximă. Un gest cât de mic, o încurajare, o privire chiar, o mângâiere şi o mână fragilă de ajutor fac parte din dorinţele lor zilnice. Atât de ieftine pentru noi, atât de preţioase totuşi. Îngerii nu vor fi dezamăgiți mai niciodată tocmai pentru că se mulţumesc cu ceea ce au şi, Dumnezeule, au atât de puţin!

Mai spre seară, un alt înger m-a învăţat că fiecare „clipă se scurge în infinit” şi că bucuriile cele mai mari sunt cele pe care ştim să le apreciem aşa cum se cuvine. Caci viața e atât de scurtă încât până să apuci să înţelegi care-i este rostul, s-a şi sfârşit.

Noroc de îngerii ce-ți mai arată câte o cale bună de urmat, dându-se pe ei înşişi drept exemple.

Și eu vă iubesc!

Rânduri

O oră se scurge mai greu ca oricând
E zi şi e noapte, e cer si pământ.

Eram într-un vis amândoi: tu şi eu
De ce ne-a trezit, aşa brusc, Dumnezeu?

Nu pot şi nu vreau să-nţeleg ce îmi spui
Ai vrea să mă laşi altcuiva… Știi şi cui?

Pleci, nu priveşti înapoi şi te temi
Ca-ntr-o zi, tulburat, înapoi să mă chemi.

Ți-e frică de mine, ţi-e frică de noi,
Când dragostea-i pace, noi facem război.

Ți-aminteşti când ţi-am zis că uşor nu va fi?
De povara grea te-ai scutit într-o zi.

*

Credeam că iubirea durează pe veci,
Dar mi-ai arătat ca e doar un meci.

O parte câștiga, iar eu am pierdut
Pariu că n-aveam habar la-nceput?

La pauza scorul bătea spre egal,
Am zis: nu-i nimica, e-un meci amical.

Dar nu! Categoric, si fără motiv
Ai zis: a fost jocul cel definitiv.

Tribunele freamătă fără-ncetare:
Unii se bucură puţin cam prea tare;

Alții sunt triști: credeau ca jucam
N-aceeași echipa, şi că nu trişăm.

Plec capul acum: victoria-i a ta.
Mă-ntreb însa dacă te bucuri de ea.

Pentru tine, din inima mea

În loc de rămas-bun.

Niciodată nu e prea târziu.

Aseară vorbeam cu un prieten bun şi încerca sa-mi explice ca uneori, dacă ceva nu se întâmplă la un anumit moment dat (atunci când „trebuie”), apoi, chiar dacă se întâmplă, nu mai are rost. Avea dreptate într-un fel… Însă…

Lucrurile cu adevărat importante au nevoie de timp: ca să apară, să se dezvolte, să se sedimenteze, să se stabilizeze. Importanţa unei activităţi este, după mine, direct proporţională cu timpul acordat şi efortul depus pentru realizarea ei. Ceva obţinut fără prea mult efort este preţuit prea puţin, în timp ce lucrul câştigat prin propria implicare (fie ea fizică, emoţională, intelectuală sau de ce nu, temporală) este apreciat la maxim.

Iată de ce cred că, pentru ca un lucru de o valoare semnificativă să se întâmple, nu e niciodată prea târziu.

Răbdarea implică în mod categoric un efort mare (mai ales pentru mine) şi cred că dacă voi reuşi să mă stăpânesc, dacă voi învăţa să aştept, dacă voi putea să tac pentru a asculta şi a înţelege, voi obţine ceea ce îmi doresc mai mult ca orice. Fără răbdare e greu, ba chiar imposibil să realizezi un proiect (de orice fel) important, însa e nevoie de timp şi dăruire pentru a o obţine. De aceea nu e niciodată prea târziu pentru a învăţa să ai răbdare.

Schimbarea unor atitudini şi comportamente nu este, de asemenea, lipsită de greutate. Unii ar spune că practic nu se poate ca un om trecut de vârsta adolescenţei să se mai schimbe în vreun fel. Eu cred însa în puterea omului de a-şi depăşi propria condiţie, de a câştiga competiţia cu propriul sine pentru a deveni mai bun, mai puternic… pentru a deveni ceea ce el îşi doreşte. Și nu, nu e niciodată prea târziu pentru a ne schimba.

Nu, chiar nu vreau să cred ca e prea târziu pentru ceea ce îmi doresc deoarece am realizat că acest lucru este mai important ca orice şi voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-l obţine. Pentru binele meu şi al tău, pentru binele nostru.