Pentru Zâna Primăverii ;;)

Am vrut de mult să fac asta, să scriu despre tine, însă abia acum mi s-a lipit pixul de mână. Să zicem că e o modalitate prin care să-ţi arăt cât de mult însemni pentru mine şi cât te iubesc:x.
Hai s-o iau cu începutul că aşa se scriu poveştile… Clasa a 9-a..prima zi la liceul ăla mi-nu-na-t. O privire ce îngheţa tot Copoul se uita la noile fete (pe care, damn it, trebuia să le vadă timp de 4 ani zilnic!). La sfârşitul zilei, o creatură înaltă, slabă şi deşirată, cu părul ciudat a venit la tine: „Nu te supăra, stai în Mircea?”… „Da” ai răspuns ca un tunet [:))]… „Și…mergi cu autobuzul?”…. „NU” s-a auzit vocea ta „suavă” din nou. Și am mers împreună acasă pe jos pentru prima oară.
Îmi amintesc cum mai apoi m-ai corupt să merg pe jos dimineaţa…o dată (nici n-am zis că nu leşin până să termin de urcat), apoi încă o dată, apoi în fiecare zi.
Apoi m-am îmbolnăvit şi-mi aduceai caietele să-mi scriu lecţiile, iar eu…uitam să ţi le înapoiez :”>.
Apoi a fost o ceartă (nu-mi mai amintesc exact din ce cauză, dar probabil avea legătură cu acele caiete), şi a venit ora de fizică în timpul căreia am plâns amândouă cu lacrimi de crocodil. Koriloff, contrariat, se uita când la una, când la cealaltă: „Plângi din cauza lui? Laaasă-l, o să vină altu’. Știi cum se zice întotdeauna: următoru-i mai bun!”.
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat: dimineaţa, când ne apropiam de şcoală, mă grăbeai, şi dacă nu ţineam pasul cu tine, mă lăsai în urmă şi alergai spre poartă. Când te-am întrebat de ce, ai râs şi te-ai înroşit. Atunci am înţeles! Era vorba de un băiat. Apoi mi-ai povestit totul. Când l-am văzut şi eu, am rămas şocată: „ce negru e!” (scuze Răzvaaaan :D), dar apoi m-am obişnuit. Apoi a fost plimbarea aceea în Copou, pe silent. Voi în foişor, iar noi ne învârteam, sperând că ameţeala va produce vreun sunet (n-a fost să fie).
Au fost apoi crize de personalitate adolescentine, şi palme morale pe care mi le-ai dat de mi-am revenit. Apoi, iarna, priveai cum zilnic înroşesc zăpada albă (pentru că, deh, nu toate palmele sunt morale). N-am să uit niciodată certificatul vostru de căsătorie :)), în care am semnat ca martor. A fost momentul în care mi-am luat angajamentul să am grijă de voi (ca un adevărat îngeraş de pui care sunt: încă mă ţin de promisiune).
Altă dată a fost Palatul Culturii; au fost şi cornurile şi berea tot atunci. Și nu pot să nu râd cu poftă când îmi amintesc (cine ştie cunoaşte:))).
Apoi au fost temele la fizică şi încercările tale de a mă face să pricep cum stă treaba cu forţa de frecare, masa şi acceleraţia, presiunea şi căldura (ca să zic drept, teoria nici acum nu mi-e clară :D). Îmi amintesc sacoul tău bleumarin (adică singurul care nu voia să fie negru), cutia de Toffifee din ghizdan, Fârtăiaş, Fiartăiş, Firtăiaş, Fârtăiş etc. :)), mărul din fiecare zi, caietele mereu îngrijite, stiloul veeerde, scrisul frumos, cum te dădeai cu capul de bancă când nu înţelegeai integralele şi cum plângeai când luai o notă mică (ha!).
Acum ai crescut. În sacou nu te-am mai văzut de atunci, Fârtăiaş a rămas, slavă Cerului că nu mai faci integrale, pixul nu mai e verde, iar foile sunt mereu ordonate.
Tu m-ai văzut tristă, nervoasă, veselă, fericită, serioasă (tre’ să fii mândră de asta, nu mulţi mă văd astfel:D), mândră, dezamăgită; râzând, zâmbind, plângând (de emoţie, de nervi, jalnic şi patetic :))). Ai fost lângă mine şi m-ai mângâiat pe păr în timp ce-ţi udam ţoalele. M-ai ţinut în braţe în timpul somnului noaptea şi la amiază:X (deja sună ciudat :))). M-ai ascultat spunând cele mai nebuneşti lucruri şi nu te-ai speriat. M-ai îndemnat mereu să fac ce ştiu eu că e mai bine şi nu ai încercat să mă determini să mă schimb în vreun fel. Mi-ai arătat subtil ce nu e bine şi m-ai atenţionat doar: „vezi să nu-ţi pară rău mai târziu”. Știai că dacă îmi spuneai să acţionez într-un anumit fel, aş fi făcut fix invers, pentru că aşa sunt eu. Mă cunoşti poate mai bine ca oricine şi e suficientă o privire (care nu mai e îngheţată acum:D) ca să ştii ce am. Știi că dacă vin la tine şi încep să mă plâng, nu vreau să-mi faci morală sau să-mi dai sfaturi…ci doar măi-măi:X.
Tu eşti..o zână, evident (Tinkerbell mai exact). Eşti un copil, o fată, o femeie. Un îngeraş cu ooochi verzi care dau din gene seducător :)). Eşti Xena, de la care împrumut eu cercul atunci când sunt în pericol (vezi, să mai înveţi săritura pe cal =))). Eşti un elf care poate să dea din urechi şi să ridice o sprânceană:D. Când răceşti, eşti un mic monstruleţ;;) (doar din cauza vocii, bineînţeles:D). Tu eşti multe. Și pentru că eu sunt Zâna-Zânelor şi tu meriţi, îmi dau acordul ca bagheta ta magică să fie înzestrată cu puteri magice: să aibă praf de zburat în codiţă ;)), să te poată face să ai „un auz fin, graţia unui căluţ de la şcoala vieneză de dresaj, iar pe tine te numesc Zâna Primăverii, care face totul să înverzească, evident (îmi pare rău că ţi-a cam trecut vremea anu’ ăsta:))).
La mulţi ani >:D<
Te iubesc mult!