Sublimare

Îşi privi chipul în oglindă. Nu-i plăcuse niciodată şi nici acum nu făcea excepţie. Schiţă un zâmbet mic, doar aşa, să vadă cum e. Ochii se umeziră puţin. Erau tot gri-albaştri şi încă îi plăceau. Măcar atât. Când avea vreo 10 ani, un om nebun îi citise în palmă şi îi zisese că va atrage mulţi băieţi cu ochii ei frumoşi. Surâse la gândul acesta. Totuşi, trişti, ochii nu mai aveau acelaşi farmec. Încercă din nou zâmbetul. „Aş putea oare să mă mint aşa uşor? Multă lume poate”. În acel moment îşi dori să ştie mai puţin, să uite mai mult, să-i funcţioneze mecanismele de apărare mai bine, să nu se mai învinovăţească deloc, să-şi regăsească sprijinul, altădată în afara ei, în propria-i minte.
De fapt, o speria aglomeraţia din afara pereţilor camerei ei. Mulţi oameni ce trec: unii vin, alţii pleacă, unii vorbesc, alţii tac, unii se bucură, alţii sunt trişti, unii sunt frustraţi, alţii mulţumiţi, unii sunt îngrijoraţi, ruşinaţi, grăbiţi, alţii sunt calmi, siguri, stăpâni pe ei înşişi. În trecerea lor, o atingeau , o împingeau, o loveau, iar echilibrul ei era tulburat. Se temea să nu se împiedice şi să cadă. Văzu la un moment dat în faţa ei un…stâlp. Înaintă cu greu până la el şi se sprijini. Îi era bine, nimeni nu o mai putea mişca din locul ei. După o vreme însă, observă piedica pe care i-o punea punctul de sprijin atât de folositor în faţa mulţimii grăbite ce o lua înainte. Sprijinul o ţinea în loc; n-o lăsa să avanseze nici măcar un pas. Se miră că nu observase de la început piedica, dar o puse pe seama confortului de care avusese parte. Siguranţa era atât de plăcută încât aproape uită care era scopul ieşirii în mulţimea zgomotoasă. Trebuia să ajungă undeva. Aşa că, lăsând la o parte părerile de rău pentru pierderea acelui punct de sprijin folositor şi plăcut, decise să meargă mai departe. Stabilitatea ei era mai proastă ca înainte pentru că se dezobişnuise să-şi susţină toată greutatea corpului pe propriile picioare. Însă putea să avanseze în direcţia spre care pornise. „Cum pot oare ceilalţi să treacă prin această mulţime agitată fără să-şi piardă echilibrul?”. Întrebarea o făcu să privească mai atent în jur, şi, surprinsă, observă nişte creaturi ciudate, diferite de ea. Prin ce? Aveau 4 picioare.
Deschise ochii şi privi din nou în oglindă. Avea obrajii roşii. Zâmbi, fără efort de această dată. Un mecanism funcţiona totuşi.