Rugăciune

Ascultă-mi, Doamne, astăzi, ruga
Ce se ridică înspre Tine
De la un muritor: chiar sluga
Ce a primit în dar doar bine.

Mă plec în faţa ta, Stăpâne,
Mărturisesc: măcar o lege n-am ţinut!
În urma mea, o dâră de păcat rămâne,
Păcat murdar, cum nu s-a mai văzut.

Ţintesc pământul cu privirea
Nu mişc, şi să respir mi-e teamă.
În Faţa Ta mă pierd cu firea
De-aş fi ţinut pân-acum seamă…

Dă-mi, Doamne…ce ştii că am folos,
Că ochii mi se scaldă-n patimi
Şi-mi cer ce-n lume e frumos…
O, suflete, cât de uşor te clatini…

Mi-e scârbă, Doamne, şi mă doare,
Păcatele cu greu m-apasă.
Poate doar mila Ta cea mare
Scăpare ar putea să-mi ţeasă.

Să-ţi cer iertare nu-ndrăznesc
Dar ştii, regret amarnic vina
Că de ispite tot nu mă feresc
Şi am pierdut, pe drum, lumina.

Atât de rău m-am tulburat
Şi nu mai văd vreo cale-n faţă.
Mi-e dor de pruncul cel curat
Ce a pornit cu mine-n viaţă.

Răbdare, Doamne, şi putere,
Să ţin păcatelor piept, dă-mi,
Şi şansa la o înviere
Apel la gând şi suflet fă-mi.

Dialoguri mute II (Fericirea)

- Ai iubit vreodată?

- Da.

- Demult?

- Demult.

- Şi acum mai iubeşti?

- Iubesc, dar într-un mod diferit. Aş vrea s-o mai pot face ca atunci…

- Şi eşti fericit?

- Fericirea mea constă în altceva decât îţi imaginezi tu. Nu ştiu dacă m-ai înţelege. De fapt, ţi-am mai explicat dar degeaba. Îmi doresc uneori pe cineva care, fără prea multe cuvinte, să mă înţeleagă fix aşa cum sunt.

- Poate că te-aş înţelege.

- Poate. La urma urmei chiar poate… Însă nu ştiu dacă sunt dispus să mă expun. Dar tu ai iubit vreodată? Oare de ce pun întrebări al căror răspuns îl cunosc?

- Da. Am iubit şi iubesc. Uite, pe mine, iubirea mă face nespus de fericită.

- Orice fericire trebuie plătită cu nefericire, cu suferinţă şi durere. E o lege a echilibrului. Pentru că totul în Univers se bazează pe echilibru. Pentru fiecare zi există noapte, pentru fiecare vară există iarnă, pentru fiecare verde există roşu, pentru fiecare zâmbet există o lacrimă, fie ea şi invizibilă, pentru fiecare om inteligent exista un prost…

- Ei, eşti pesimist!

- Nu, nu sunt pesimist. Reciproca e valabilă pentru că după fiecare lacrimă va urma un zâmbet, mai devreme sau mai târziu. Dumnezeu a creat totul într-un balans perfect şi a cunoaşte această lege e mai mult decât necesar.

- Sună plictisitor asta cu echilibrul perfect. Mie îmi place să trăiesc la extreme, să am mereu fluturi în stomac, să simt fiecare clipă. Asta mă face pe mine fericită.

- Şi tot asta mă sperie la tine. Dacă ai înţelege măcar puţin. Trăitul la extreme o să te distrugă. De ce ar vrea cineva să sufere atât de mult doare pentru câteva clipe nebuneşti de pasiune? Eşti fericită şi atunci când suferi? Pentru că, tot în baza legii echilibrului, intensitatea suferinţei va fi direct proporţională cu…

- Da, ştiu asta. Nu am trecut o singură dată prin aşa ceva. Dar îmi place. Sufăr groaznic uneori şi, în plus, de cele mai multe ori, pasiunea nu îmi este împărtăşită, ceea ce e şi mai crud. Sună masochist acum când o spun. Mă avânt fără să gândesc şi sunt dispusă să risc totul pentru nimic.

- De ce să rişti totul pentru nimic? E o prostie. Poţi obţine atât de mult oferind mai puţin. Mult mai puţin.

- Ca să existe echilibru. Dacă toţi ar oferi puţin pentru a oferi mai mult, s-ar strica armonia universală. Ar trebui să ştii asta.

- Ţi se pare o glumă însă nu este. Deloc chiar. Un strop de raţiune te-ar scuti de neplăceri inutile.

- Un strop de pasiune te-ar scoate din monotonie.

- În viaţa mea nu e monotonie. Îmi este bine aşa. Ceea ce fac mă mulţumeşte întru totul şi nu îmi doresc nicidecum să schimb ceva.

- Ascultă-mă… Lasă-ţi visele să zboare în seara asta. Uite, nu spune nimănui despre asta. O să fie încă unul din multele tale secrete. Dar fă ceva nebunesc. Sunt sigură că există ceva ce-ţi doreai de mult timp să faci. Trăieşte! Pentru câteva clipe, nu te gândi la consecinţe. Ele apar oricum. Ştii doar. Şştt…nu mai spune nimic. Pleacă acum.

P.S.: Ştiu

Dialoguri mute I (Intro)

- Bună.
După o vreme:
- Bună.
- Ce faci?
- Bine. Ce-o fi vrând oare iar? Tu ce faci?
- Bine şi eu. De ce tremur din toate încheieturile? Ştii, m-am gândit mult în ultimul timp la ceea ce s-a întâmplat…
Pauză.
- ….şi mi-am amintit ceva…
- Ce anume?
- O promisiune.
- ?
- Odată, demult, mi-ai promis ceva. Îţi aminteşti?
- Poate. Habar n-am la ce se referă; of, uneori vorbesc prea mult! Trebuie să fac ceva în legătură cu asta! Autodisciplină cât încape. Mai ales…
- Poate? Spune-mi la ca te gândeşti.
- La nimic. N-ai vrea să ştii la ce mă gândesc…Pff… Oare mai durează mult? Simt că pierd vremea. Până la şi jumătate trebuie să termin lucrarea, iar la fără 17 minute trebuie să fiu în spate la Hală. Mai am fix 41 de minute în care trebuie să….
- Mă minţi. O să-ţi zic eu atunci.
- Spune. 40 de minute! Hai odată! Acum ţi-ai găsit.
- Eram într-o zi pe o bancă şi vorbeam. Era frig şi iarnă. Aveam o stare de tristeţe profundă, iar tu mi-ai zis o poveste cu tâlc, ca de obicei. Apoi m-ai luat în braţe şi…în timp ce îmi ştergeai lacrima, mi-ai promis că…
- …. O Doamne, cum n-am eu ce face uneori şi fac tâmpenii în schimb: luat în braţe, şters lacrimi, ce-o fi fost cu mine?!
- Cred că ştii acum la ce mă refer şi nu are rost să continui… Sau…
- N-ai vrea să vorbim altă dată? Sunt cam în criză de timp. 34!!!
- Mereu eşti în criză de timp. Mai bine aşa.
- Ok, mersi, o zi frumoasă.
- Mulţumesc, şi ţie la fel. Oare mai este ciocolată? Sau mai bine să sun pe cineva.