Flori de salcâm

Mă oglindesc într-un colţ de cer şi nu mă recunosc.

Să treacă norul şi poate reflexia va fi a mea din nou…

Dar vântul încetează să mai bată. Ticăitul ceasului s-a oprit.

Deodată a căzut întunericul.

Nu se mai aude decât liniştea. Şi, rareori, bătăi îndepărtate de inimă.

Petale mici se prind în părul meu. Simt o aromă plăcută. O cunosc încă din copilărie.

Geometrie

Sunt ca un cub. Fiecare faţă a cubului reprezintă câte o poveste. Fiecare muchie semnifică un set de elemente comune între poveştile ce mă compun. Colţurile sunt punctele-cheie de legătură a întregii figuri. Spaţiul din interiorul cubului este cunoscut doar prin reflecţiile asupra feţelor exterioare. Uneori, acestea sunt puternic colorate, alteori tind spre transparenţă. În funcţie de spaţiu. O imagine clară a uneia din feţe nu reprezintă o proiecţie a structurii interne.
Uneori, cubul se transformă într-o sferă. Alteori într-un paralelipiped. Alteori, interiorul cubului devine vid, feţele se suprapun sau dispar, formând un pătrat. Revenirea la forma tridimensională necesită cantităţi mari de energie. Forma plană asigură însă un schimb masiv de informaţii între muchiile opuse, precum şi între colţurile cubului. Interacţiunea de acest gen este absolut necesară pentru buna funcţionare a mecanismului, în ciuda consumului exagerat de timp şi energie. Structura internă este, în acest caz, condensată maximal şi depozitată în mediul extern. Nu există riscuri de pierdere a informaţiilor esenţiale deoarece un sistem de filtrare asigură eliminarea elementelor puţin importante şi păstrarea doar a celor ce au caracter vital. După revenirea la dimensiunile normale, pachetul este reabsorbit, iar funcţionarea continuă în aceleaşi condiţii.
Cubul circulă printre celelalte corpuri ale spaţiului, producând astfel ciocniri. Energia rezultată din ciocnirile întâmplătoare sau frecările intenţionate este stocată într-un dispozitiv în interiorul cubului, fiind utilizată la nevoie.
Procesul de osmoză are loc în cazul în care un alt corp pătrunde în spaţiul interior prin membrana uneia din feţele cubului. S-au raportat cazuri rare de osmoză la nivelul muchiilor. Pătrunderea prin zona punctelor corespunzătoare colţurilor, extrem de rară, s-a soldat cu imposibilitatea părăsirii ulterioare a spaţiului intern. Acest fenomen poate produce schimbarea structurii interioare a cubului. Schimbările pot fi reversibile sau nu.
Cubul poate fi găsit în preajma altor cuburi şi joacă un rol important în buna funcţionare a spaţiului.

Cum învăţăm noi „natural”

Ieri după-amiază am hotărât să ne încercam norocul şi să ieşim [Ioana şi cu mine] pe minunatul nostru mal [al Bahluiului, se subînţelege] ca să învăţăm, pentru că în casă deja temperatura depăşea nivelul suportabil. Astfel că pe la ora 6, înarmate cu apa plată, seminţe, perniţe Viva, gogoşi cu brânză şi…cursurile noastre cele de toate zilele am fugit la umbra podului nostru, de asemenea minunat.
La 3 metri de noi, pe bara pe care mă trăgeam în copilărie (în loc de tobogan) , stăteau nişte tineri (minunaţi), eşantion reprezentativ pentru cei care vor duce (re)numele ţării noastre minunate în Italia. Am aflat cu ocazia asta ultimele înjurături de pe după blocuri, noua vârstă medie a începerii relaţiilor sexuale (puştii aveau vreo 12-13 ani şi aveau mai multă experienţă ca…mulţi de vârsta mea, să zicem:D), cele mai originale tehnici de vrăjit gagici, cum sexul pe malul Bahluiului este atât de tare şi e de preferat (din cauza părinţilor care nu pot înţelege nevoile fiziologice ale pruncilor lor şi nu-i lasă să şi-o tragă acasă), cum „se îmbracă curvele” azi, cu exemplificări live (expresia le aparţine fetelor, nu-mi asum răspunderea pentru eventualele jigniri ce se pot subînţelege). În plus, am fost uimită când mi-am dat seama câte schimbări ne despart de noua generaţie. În clasa a V-a ne întrebam între noi: „Ce premiu iei anu’ ăsta?”. Acum se întreabă: „Auzi c****, da’ anu’ ăsta îl treci?”. Na, ce să zic, o adevărată lecţie de cultură urbană modernă aici, pe malul Bahluiului.
Evident, nervii noştri produşi de dorinţa maximă de a învăţa n-au mai rezistat astfel încât, imediat ce soarele a mai obosit puţin, ne-am mutat pătura în altă parte, fără riscul de a ne prăji. Nici aici n-am avut prea mult noroc pentru că s-au adunat pe lângă noi unul, doi, trei…cinci (!) căţei care aveau chef de joacă (probabil Ioana îi inspiră). Dar pentru că joaca lor e puţin mai violentă şi pentru că au început să mârâie şi să latre la o distanţă atât de mică de noi, ne-am cam speriat. Ioana a luat atitudine, s-a ridicat în picioare furioasă, şi-a scos cercul :)) şi a „ţipat” la ei: „Haaai va rog eu, lăsaţi-mă să învăţ că sâmbătă am examen. Hai jucaţi-vă mai încolo. Da va rog frumos plecaţi odată…”. Rugămintea ei a fost atât de dulce şi suavă încât dragii de ei nu numai că n-au plecat, ba chiar au rămas şi chiar au început să-şi permită mai multe. Astfel că, la un moment dat, unul din ei s-a apropiat de pătură şi, într-o fracţiune de secundă, mi-a înfăşcat un papuc şi a fugit cu el. Dă-i cu ţipete (adevărate de data asta) după el. Câinele n-avea nicio treabă. S-a aşezat frumos jos şi a început să roadă papucul meu cu poftă. Botul era intrat cu totul în adidas şi coada îi tremura de fericire. Lumea dimprejur era vizibil amuzată de întâmplare. Ioana a fost cea care s-a dus si l-a fugărit de lângă noua „jucărie” care era de acum plină de bale şi de sentimentele bune ale cuţului prietenos. Buuun, a fost suficient încât să ne decidem să ne mutăm iar.
Între timp, m-a sunat Alexandra şi a zis ca vrea să vină şi ea să înveţe cu noi. Am rugat-o frumos ;;) să ne aducă ceva de îmbrăcat pentru că, deşi afară era încă foarte cald, pământul era rece şi ţinea răcoare (spre frig). Ne-am luat „cortul” şi am plecat iar, însă nu singure, pentru că unul din căţei a decis că îi place atât de mult de noi încât trebuie musai să ne urmeze oriunde ne-am duce (seara m-a condus chiar până în faţa blocului). Alexandra scoate laptopul. „Nu-mi spune că ai şi stick.” „Ba cum să nu”. Ha! Ocazia vieţii mele: să intru pe mess de pe malul Bahluiului. Nu aveam cum să nu profit şi m-am bucurat de interfaţa Windows-ului 7 şi a messenger-ului în contextul verde natural :)).
La un moment dat, alţi musafiri nepoftiţi au încercat să ne perturbe procesul intens de învăţare: cărăbuşii. Salvarea a venit de la căţelul care, întins lângă pătură, făcea pe-a paznicul şi o observat indignarea noastră produsă de bâzâitori. S-a ridicat şi a început să-i fugărească, iar când îi prindea, după ce se obişnuia cu gâdilitul din cerul gurii, îi mânca :)).
Între timp s-a întunecat astfel că am fost nevoite să ne strângem iar (dar pentru ultima oară în zi) pătura şi să plecăm acasă. Pentru mine a fost o zi mi-nu-na-t-ă oricum. Cât de mult am învăţat o să-mi dau seama azi de la 10 jumătate când o să primesc subiectele de examen :D Wish me luck!

De ce ne place nouă la psihologie

Un fel de copiii spun lucruri trăsnite la cursul de vârste :D

Ce este sufletul? Sufletul e când îţi pune mama prăjituri pe farfurie şi îi laşi prăjituri şi lu’ cel mic.
Sufletul are o formă de inimă.
Ce este tristeţea? Tristeţe înseamnă când un om vine la altul şi bea mult.
De ce se pun potcoave? Să nu cadă calul pe spate; atunci când pune frână, calul se înţepeneşte în potcoave.
Cum se face parfumul? Parfumul se face din apa, dop şi din parfum.
Pământul are formă rotundă, noi nu cădem de pe el, că noi nu mergem acolo unde se face el rotund.
Ce este timpul? Timpul este o vreme care trece tot timpul.
Ce este zâmbetul? A zâmbi înseamnă să râzi parcă în gândul tău.
La ce foloseşte steagul? Steagul foloseşte, că atunci când veneau turcii peste noi, ei nu ştiau peste ce ţară veneau şi atunci noi le arătam steagul şi după aia ei ştiau.
Ce sunt lacrimile? Lacrimile sunt făcute din mare, de-aia sunt ele sărate. Lacrimile sunt când creierul dă un moment de gândire, el transpiră şi transpiraţia iese prin ochi.
Copilăria ţine 5 ani şi după aia vine şcoala.
Ţăranii sunt oamenii de la ţară care n-au iaurt şi noi când mergem la ţară, le ducem iaurt, caşcaval şi brânză.
Ce este ceaţa? Ceaţa este un abur care vine din cer, că acolo este prea mult şi nu mai poate.
Ce este cerul? Cerul are două feluri de nori, ăia care merg noaptea se numesc noptari şi ăia care merg ziua, se numesc ziotari.
Microbii intră înăuntru la om şi acolo lasă un fel de murdării, că ei sunt murdari pe picioare şi îl îmbolnăveşte pe om.
Unii păianjeni au cruce, că ei sunt popa la păianjeni.
Cocoaşele la cămile le folosesc ca să punem noi poşeta acolo.
De ce când ne lovim vedem, uneori, stele verzi? Când ne lovim, sângele se învineţeşte, vine aşa la ochi şi vedem stele verzi.
Oamenii îşi fac cadouri ca să nu fie nesimţiţi.
Noi orăşenii nu avem atâtea modele pe haine, cum au ţăranii, pentru că noi avem serviciu şi ţăranii, când au cules porumbul, nu mai au ce face şi fac modele pe haine.
Visele sunt ca atunci când îţi moare tataia şi îl mai vezi.
Noi visăm ca să nu ne plictisim noaptea.
Sângele umblă prin corp ca să îi prindă pe microbi şi să îi înece.
Avioanele merg în Germania, la munte, la mare şi la Breaza.
La ce folosesc sprâncenele? Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu-i vină fruntea pe ochi.
Pompierii nu se ard pentru că au două perechi de haine pe ei şi ei mai au curaj şi cizme.
Pomul creşte aşa mare fiindcă, atunci când bea apa, el nu face pipi.
"Dragă Dumnezeule! Daca eşti atent duminica în biserică, îţi arăt pantofii mei cei noi."
"Doamne, tu chiar aşa ai proiectat girafa, sau din greşeală a ieşit aşa?"
"Doamne, doamne, îţi mulţumesc pentru frăţior, dar eu m-am rugat pentru un căţel."

Astăzi

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti.
Nu uita însă: nu-ţi dau nimic în schimb.
Gândurile mele te vor urma doar în vis,
Iar sărutul îl vei păstra cu sfinţenie.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
M-ai convins de-atâtea ori că asta vrei de fapt.
Fă linişte-n cer şi pace-ntre noi,
Priveşte-mă de vrei şi uită-mă de poţi.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti.
De ce mă vezi cu ochii închişi?
Numele meu îl auzi peste tot.
Ai vrea să mă gândeşti mai puţin.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti.
Un cântec pentru mine şi-o zi de primăvară.
Noaptea e mai cald, iar ziua e departe.
Atingerea se vrea de nerecunoscut.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
Pierde-te-n ochii mei acum şi-apoi iară,
Apropie-te, trupul n-ascultă de tine.
Zâmbeşte-mi cum ştii, secretele curg.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
Misterul ne leagă, în ceaţă m-apropii,
De te-aş vedea mai clar m-aş rătăci.
Aleargă departe, oricum te întorci.

Astăzi îţi dau voie să mă iubeşti
De azi gândul meu e departe de tot.
Prin ploaie respir, ea toate le şterge.
Sfârşitul acesta e-un nou început.

Pentru Zâna Primăverii ;;)

Am vrut de mult să fac asta, să scriu despre tine, însă abia acum mi s-a lipit pixul de mână. Să zicem că e o modalitate prin care să-ţi arăt cât de mult însemni pentru mine şi cât te iubesc:x.
Hai s-o iau cu începutul că aşa se scriu poveştile… Clasa a 9-a..prima zi la liceul ăla mi-nu-na-t. O privire ce îngheţa tot Copoul se uita la noile fete (pe care, damn it, trebuia să le vadă timp de 4 ani zilnic!). La sfârşitul zilei, o creatură înaltă, slabă şi deşirată, cu părul ciudat a venit la tine: „Nu te supăra, stai în Mircea?”… „Da” ai răspuns ca un tunet [:))]… „Și…mergi cu autobuzul?”…. „NU” s-a auzit vocea ta „suavă” din nou. Și am mers împreună acasă pe jos pentru prima oară.
Îmi amintesc cum mai apoi m-ai corupt să merg pe jos dimineaţa…o dată (nici n-am zis că nu leşin până să termin de urcat), apoi încă o dată, apoi în fiecare zi.
Apoi m-am îmbolnăvit şi-mi aduceai caietele să-mi scriu lecţiile, iar eu…uitam să ţi le înapoiez :”>.
Apoi a fost o ceartă (nu-mi mai amintesc exact din ce cauză, dar probabil avea legătură cu acele caiete), şi a venit ora de fizică în timpul căreia am plâns amândouă cu lacrimi de crocodil. Koriloff, contrariat, se uita când la una, când la cealaltă: „Plângi din cauza lui? Laaasă-l, o să vină altu’. Știi cum se zice întotdeauna: următoru-i mai bun!”.
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat: dimineaţa, când ne apropiam de şcoală, mă grăbeai, şi dacă nu ţineam pasul cu tine, mă lăsai în urmă şi alergai spre poartă. Când te-am întrebat de ce, ai râs şi te-ai înroşit. Atunci am înţeles! Era vorba de un băiat. Apoi mi-ai povestit totul. Când l-am văzut şi eu, am rămas şocată: „ce negru e!” (scuze Răzvaaaan :D), dar apoi m-am obişnuit. Apoi a fost plimbarea aceea în Copou, pe silent. Voi în foişor, iar noi ne învârteam, sperând că ameţeala va produce vreun sunet (n-a fost să fie).
Au fost apoi crize de personalitate adolescentine, şi palme morale pe care mi le-ai dat de mi-am revenit. Apoi, iarna, priveai cum zilnic înroşesc zăpada albă (pentru că, deh, nu toate palmele sunt morale). N-am să uit niciodată certificatul vostru de căsătorie :)), în care am semnat ca martor. A fost momentul în care mi-am luat angajamentul să am grijă de voi (ca un adevărat îngeraş de pui care sunt: încă mă ţin de promisiune).
Altă dată a fost Palatul Culturii; au fost şi cornurile şi berea tot atunci. Și nu pot să nu râd cu poftă când îmi amintesc (cine ştie cunoaşte:))).
Apoi au fost temele la fizică şi încercările tale de a mă face să pricep cum stă treaba cu forţa de frecare, masa şi acceleraţia, presiunea şi căldura (ca să zic drept, teoria nici acum nu mi-e clară :D). Îmi amintesc sacoul tău bleumarin (adică singurul care nu voia să fie negru), cutia de Toffifee din ghizdan, Fârtăiaş, Fiartăiş, Firtăiaş, Fârtăiş etc. :)), mărul din fiecare zi, caietele mereu îngrijite, stiloul veeerde, scrisul frumos, cum te dădeai cu capul de bancă când nu înţelegeai integralele şi cum plângeai când luai o notă mică (ha!).
Acum ai crescut. În sacou nu te-am mai văzut de atunci, Fârtăiaş a rămas, slavă Cerului că nu mai faci integrale, pixul nu mai e verde, iar foile sunt mereu ordonate.
Tu m-ai văzut tristă, nervoasă, veselă, fericită, serioasă (tre’ să fii mândră de asta, nu mulţi mă văd astfel:D), mândră, dezamăgită; râzând, zâmbind, plângând (de emoţie, de nervi, jalnic şi patetic :))). Ai fost lângă mine şi m-ai mângâiat pe păr în timp ce-ţi udam ţoalele. M-ai ţinut în braţe în timpul somnului noaptea şi la amiază:X (deja sună ciudat :))). M-ai ascultat spunând cele mai nebuneşti lucruri şi nu te-ai speriat. M-ai îndemnat mereu să fac ce ştiu eu că e mai bine şi nu ai încercat să mă determini să mă schimb în vreun fel. Mi-ai arătat subtil ce nu e bine şi m-ai atenţionat doar: „vezi să nu-ţi pară rău mai târziu”. Știai că dacă îmi spuneai să acţionez într-un anumit fel, aş fi făcut fix invers, pentru că aşa sunt eu. Mă cunoşti poate mai bine ca oricine şi e suficientă o privire (care nu mai e îngheţată acum:D) ca să ştii ce am. Știi că dacă vin la tine şi încep să mă plâng, nu vreau să-mi faci morală sau să-mi dai sfaturi…ci doar măi-măi:X.
Tu eşti..o zână, evident (Tinkerbell mai exact). Eşti un copil, o fată, o femeie. Un îngeraş cu ooochi verzi care dau din gene seducător :)). Eşti Xena, de la care împrumut eu cercul atunci când sunt în pericol (vezi, să mai înveţi săritura pe cal =))). Eşti un elf care poate să dea din urechi şi să ridice o sprânceană:D. Când răceşti, eşti un mic monstruleţ;;) (doar din cauza vocii, bineînţeles:D). Tu eşti multe. Și pentru că eu sunt Zâna-Zânelor şi tu meriţi, îmi dau acordul ca bagheta ta magică să fie înzestrată cu puteri magice: să aibă praf de zburat în codiţă ;)), să te poată face să ai „un auz fin, graţia unui căluţ de la şcoala vieneză de dresaj, iar pe tine te numesc Zâna Primăverii, care face totul să înverzească, evident (îmi pare rău că ţi-a cam trecut vremea anu’ ăsta:))).
La mulţi ani >:D<
Te iubesc mult!