Sublimare

Îşi privi chipul în oglindă. Nu-i plăcuse niciodată şi nici acum nu făcea excepţie. Schiţă un zâmbet mic, doar aşa, să vadă cum e. Ochii se umeziră puţin. Erau tot gri-albaştri şi încă îi plăceau. Măcar atât. Când avea vreo 10 ani, un om nebun îi citise în palmă şi îi zisese că va atrage mulţi băieţi cu ochii ei frumoşi. Surâse la gândul acesta. Totuşi, trişti, ochii nu mai aveau acelaşi farmec. Încercă din nou zâmbetul. „Aş putea oare să mă mint aşa uşor? Multă lume poate”. În acel moment îşi dori să ştie mai puţin, să uite mai mult, să-i funcţioneze mecanismele de apărare mai bine, să nu se mai învinovăţească deloc, să-şi regăsească sprijinul, altădată în afara ei, în propria-i minte.
De fapt, o speria aglomeraţia din afara pereţilor camerei ei. Mulţi oameni ce trec: unii vin, alţii pleacă, unii vorbesc, alţii tac, unii se bucură, alţii sunt trişti, unii sunt frustraţi, alţii mulţumiţi, unii sunt îngrijoraţi, ruşinaţi, grăbiţi, alţii sunt calmi, siguri, stăpâni pe ei înşişi. În trecerea lor, o atingeau , o împingeau, o loveau, iar echilibrul ei era tulburat. Se temea să nu se împiedice şi să cadă. Văzu la un moment dat în faţa ei un…stâlp. Înaintă cu greu până la el şi se sprijini. Îi era bine, nimeni nu o mai putea mişca din locul ei. După o vreme însă, observă piedica pe care i-o punea punctul de sprijin atât de folositor în faţa mulţimii grăbite ce o lua înainte. Sprijinul o ţinea în loc; n-o lăsa să avanseze nici măcar un pas. Se miră că nu observase de la început piedica, dar o puse pe seama confortului de care avusese parte. Siguranţa era atât de plăcută încât aproape uită care era scopul ieşirii în mulţimea zgomotoasă. Trebuia să ajungă undeva. Aşa că, lăsând la o parte părerile de rău pentru pierderea acelui punct de sprijin folositor şi plăcut, decise să meargă mai departe. Stabilitatea ei era mai proastă ca înainte pentru că se dezobişnuise să-şi susţină toată greutatea corpului pe propriile picioare. Însă putea să avanseze în direcţia spre care pornise. „Cum pot oare ceilalţi să treacă prin această mulţime agitată fără să-şi piardă echilibrul?”. Întrebarea o făcu să privească mai atent în jur, şi, surprinsă, observă nişte creaturi ciudate, diferite de ea. Prin ce? Aveau 4 picioare.
Deschise ochii şi privi din nou în oglindă. Avea obrajii roşii. Zâmbi, fără efort de această dată. Un mecanism funcţiona totuşi.

Despre îngeri

„Doamna, te iubesc!”

Azi cred că a fost o zi a îngerilor. Scriind această propoziţie mă gândesc că, de fapt, fiecare zi are îngerii ei. Uneori nu-i vedem, nu-i auzim, nu-i luăm în seamă. Aproape niciodată nu-i căutăm pentru că nu credem că ei există. Însă azi a fost o zi în care mi-au ieşit în cale, unul câte unul, şi mi-au dăruit putere şi încredere, afecţiune şi dorinţa de a continua.

Mai întâi, am nimerit într-o armată de îngeraşi care m-au speriat puţin prin bătăile agitate din aripi. Erau atât de diferiţi, şi totuşi, la un loc, formau un „tot” care n-ar fi putut exista, n-ar fi avut farmec dacă vreo unul ar fi lipsit. Zâmbete peste zâmbete. Bucuria venită din sufletele absolut inocente ale îngerașilor m-a molipsit pe loc. Mă simţeam între ei la fel de pura, deşi Dumnezeu ştie câte patimi mă apasă… Erau cu toţii însetaţi de atingerea umana şi nu scăpau nici un moment pentru a se apropia de tine, pentru a-ţi atinge degetele sau părul.

„Doamna, ce frumoasă sunteţi!” Frumuseţea nu e nicicând mai impresionantă ca în copilărie. Însă îngeraşii aveau chiar mai mult decât atât. O sclipire în privirea curioasă şi atât de dornică de mai mult… O sinceritate atât de rară la noi, cei mari, ce se manifestă prin zâmbete şi cuvinte. O iubire mare cât o grădină înflorită primăvara, din care dăruiesc fără limite tuturor celor care o doresc.

Deşi par să aibă nevoie să primească, ei dăruiesc cel mai mult. Un înger e modelul perfect al empatiei şi al compasiunii de care noi uităm si uităm într-una. Atenţia ta e cel mai mare dar pe care îl poţi oferi unui îngeraş, iar în schimb primeşti tot ceea ce are el mai bun. Mai mult, un înger nu va aştepta niciodată nimic de la tine, pentru că, spre deosebire de mine şi de tine, nu a avut niciodată nimic şi asta chiar de la început. Iată de ce îngerii ştiu să se bucure şi apreciază totul la valoarea maximă. Un gest cât de mic, o încurajare, o privire chiar, o mângâiere şi o mână fragilă de ajutor fac parte din dorinţele lor zilnice. Atât de ieftine pentru noi, atât de preţioase totuşi. Îngerii nu vor fi dezamăgiți mai niciodată tocmai pentru că se mulţumesc cu ceea ce au şi, Dumnezeule, au atât de puţin!

Mai spre seară, un alt înger m-a învăţat că fiecare „clipă se scurge în infinit” şi că bucuriile cele mai mari sunt cele pe care ştim să le apreciem aşa cum se cuvine. Caci viața e atât de scurtă încât până să apuci să înţelegi care-i este rostul, s-a şi sfârşit.

Noroc de îngerii ce-ți mai arată câte o cale bună de urmat, dându-se pe ei înşişi drept exemple.

Și eu vă iubesc!

Rânduri

O oră se scurge mai greu ca oricând
E zi şi e noapte, e cer si pământ.

Eram într-un vis amândoi: tu şi eu
De ce ne-a trezit, aşa brusc, Dumnezeu?

Nu pot şi nu vreau să-nţeleg ce îmi spui
Ai vrea să mă laşi altcuiva… Știi şi cui?

Pleci, nu priveşti înapoi şi te temi
Ca-ntr-o zi, tulburat, înapoi să mă chemi.

Ți-e frică de mine, ţi-e frică de noi,
Când dragostea-i pace, noi facem război.

Ți-aminteşti când ţi-am zis că uşor nu va fi?
De povara grea te-ai scutit într-o zi.

*

Credeam că iubirea durează pe veci,
Dar mi-ai arătat ca e doar un meci.

O parte câștiga, iar eu am pierdut
Pariu că n-aveam habar la-nceput?

La pauza scorul bătea spre egal,
Am zis: nu-i nimica, e-un meci amical.

Dar nu! Categoric, si fără motiv
Ai zis: a fost jocul cel definitiv.

Tribunele freamătă fără-ncetare:
Unii se bucură puţin cam prea tare;

Alții sunt triști: credeau ca jucam
N-aceeași echipa, şi că nu trişăm.

Plec capul acum: victoria-i a ta.
Mă-ntreb însa dacă te bucuri de ea.

Pentru tine, din inima mea

În loc de rămas-bun.

Hristos a înviat!

Lumina acestei sărbători este una reală, sfânta, aducătoare de bucurie interioară. Această lumina se reflectă pe chipurile tuturor celor care, semănaţi cu sămânţa credinţei, înţeleg cu adevărat Taina Sfintei Învieri. Hristos a înviat, iar noi ne-am mântuit. Hristos a înviat, iar noi am înviat odată cu El din moartea păcatelor. Hristos a înviat şi a reînnoit lumea.
Sper să simţiţi cu toţii bucuria acestei mari minuni, care stă de fapt la baza credinţei creştine.
Un Paşte fericit, bogat în iubire, înţelegere, iertare, bunătate, credinţă şi speranţă!

Despre dragoste - Epistola catre Corinteni I

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

L'étranger

Je t’ai regardé pour la première fois. Tu semblais bien connu. J’ai eu l’impression de t’avoir regardé milles fois avant. Ton sourire était douce tout comme le soleil de cette jour de printemps. Ton regard était plein de sagesse. Tes mains étaient chaudes, chaudes comme mes mains n’ont jamais eu. Ta présence m’offrait de la confiance, en toi et en moi-même.

Les jours ont passés, tout comme les mois et les années.

Je te regarde maintenant. Tu es resté ici, mais ton visage est étrange. Ton sourire est absent. Tes lèvres essaye de le fait soulevé, mais sans avoir aucun succès. Ton regard est vide, sans expression. J’ai froid quand tu me regardes. Tu me touches et j’ai l’impression d’avoir touché un tas de glace. Je tremble.

Je suis confuse. Où es-tu ? Où est l’homme que j’avais connu ? Toi, tu n’es pas lui. Tu n’es qu’un étranger. S’il te plaît, renvoies-moi le toi que je connais.

Povestea unui buburuze

A fost odată ca niciodată o mică buburuză care locuia la primul etaj al unei delicate flori albastre, la umbra răcoroasă a unei frunze. Viața ei era monotona şi îi părea plăcuta deoarece nu știa cum ar putea fi altfel. Niciodată nu se îndepărtase prea mult de tulpina cunoscută dintotdeauna şi nici nu avea vreo curiozitate de a afla ce se găsește la umbra altor flori. Știa că e la fel peste tot şi nu voia sa părăsească nicidecum siguranța micului cămin.
Însa toate poveștile au un moment numit ‘pana când’ astfel ca buburuza noastră a trăit fericita pe sub petalele albastre pana într-o zi, când, pe neașteptate, un musafir, nepoftit, firește, ateriză pe frunza care era doar a ei.
- Shht, nu spune nimic. Așteaptă să plece şi nu te mișca.
- Ce? Cine sa plece? Întrebă ea nedumerita şi scoase capuşorul ca să privească… Doi ochi imenși se apropiau cu o viteza atât de mare încât încremeni. Simți o durere puternică în aripioara dreaptă şi apoi nu mai știu nimic.
O trezi soarele. Lângă ea era gândăcelul nepoftit.
- Ești bine ?
- Eu… sunt bine. Tu cine ești?
- Ca să fiu modest, aş spune că sunt cel care te-a salvat de la o moarte iminenta.
- Aaha… si ca să fii mai puțin modest, ești cel care ai adus moartea după tine, nu ?
- Ei, se pare că deja te simţi mai bine. Îmi cer scuze pentru mai devreme. Dihania aceea de pasăre mă urmarea de mult şi noroc de frunza aceasta norocoasă. Cum e aripioara ?
Buburuza încercă să se întindă dar o înţepătura undeva în partea dreaptă o împiedică şi o făcu sa geamă uşor.
- Ups, înseamnă că nu e tocmai bine. Asta înseamnă că în zilele următoare va trebui să am grijă de tine pentru că singură nu vei fi în stare.
Zis şi făcut. Zilnic, gândăcelul îi aducea mâncare proaspătă buburuzei şi o îngrijea cum nu se putea mai bine. Petreceau după-amiezi întregi povestind şi râzând. Buburuzei îi era neobişnuit de bine şi nu prea ştia ce se întâmplă; doar că îşi dorea să nu se mai termine. Gândăcelul îi povestea ce e dincolo de floricica albastră sub care se adăposteau iar încântarea produsă de multitudinea de culori şi sunete ce însoţeau viaţa era amestecată cu un strop de frică. Aceasta frică, atât de subtilă şi bine ascunsă conştiinţei micii buburuze se datora în parte faptului că gândăcelul acum atât de îndrăgit ar putea părăsi petalele florii albastre. Mai mult decât atât, ea îşi jurase că niciodată nu îşi va părăsi cuibul.
Timpul trecea. Aripioara se vindecase de mult… Stropul începuse să crească şi să-i inunde gândurile. Momentul de care îi era teamă se apropia cu repeziciune şi ea ştia…
Într-o zi, după un prânz copios cu petale de margarete, el îi spuse:
- Uite, deja am petrecut foarte mult timp aici şi mi-a făcut o adevărată plăcere să stau cu tine şi aş mai sta, însă sufletul meu tânjeşte după libertate. Vreau să zbor nebuneşte din floare în floare, fără să-mi pese de nimic. Vreau să mă bucur de cele mai dulci arome ale vieţii. Aici sunt fericit, dar e o fericire umbrită. Aşa că voi pleca… Să ai grijă de tine şi să nu mă uiţi pentru ca nici eu nu o voi face.
- Aşteaptă! Vreau să merg cu tine. Nu mi-a mai fost niciodată atât de bine precum îmi este acum şi cred că totul se datorează prezenţei tale. Mi-e frică să rămân singură. Cu cine voi mai face toate lucrurile pe care le făceam împreuna?
- Nu îţi face griji. Va fi bine totul! Nu te pot lua cu mine pentru ca nu eşti obişnuită sa zbori atât de mult. Te vei pierde de mine şi atunci va fi chiar mai rău.
- Nu mă voi pierde pentru că te voi urma oricât si oriunde.
- Eşti sigură?
- Da, cu toată fiinţa mea. Vreau doar să fiu alături de tine.
- Dar vei renunţa la ceva la care ţii atât de mult…
- Voi câştiga mai mult chiar. Când plecăm?
- Chiar acum. Vino după mine!
Și porniră la drum. Gândăcelul făcea tumbe prin aer iar bucuria i se citea în aripioare. Buburuza îl urma zâmbind însă zâmbetul îi pierea puţin câte puţin pe măsură ce mergeau mai departe. Obosise şi aripioara dreaptă îi amorţea tot mai mult.
- Hai sa mai luăm o pauză să ne odihnim, îl rugă ea.
- Deja? Abia am plecat. Simţi adierea asta care ne gâdilă? E prea bine. Nu fi leneşă!
Zborul continua… Ea abia mai rezista. El era in culmea fericirii. La un moment dat, buburuza se opri să-şi tragă sufletul pe o frunză. Simţea că nu mai poate. Însă nu zăbovi prea mult şi se ridică iar în aer muncind să-l ajungă din urma.
Făcură un popas pentru a lua masa, iar ea aştepta să fie ca înainte. Dar gândăcelul mâncă în grabă şi abia o băgă în seamă pe micuţă.
- Haide, să nu pierdem timpul. Sunt atâtea de făcut. Nu putem petrece timpul stând degeaba şi pălăvrăgind.
Și continuară… Iar si iar.
Buburuza era obosită, plină de tristeţe şi simţea că nu mai poate continua aşa că se lăsă uşor pe o petală. Îl aştepta. Spera să vină s-o îngrijească la fel ca la început, însă el nu se mai vedea la orizont.
Vărsă o lacrimă sărată şi încetişor se sfârşi.